Constantin Rădulescu-Motru

De la Romanian Philosophy Portal
Salt la: navigare, căutare

(articol de Mona Mamulea)

English


Radulescu-Motru.jpg


Constantin Rădulescu-Motru (2/15 februarie 1868, com. Butoieşti, jud. Mehedinţi ― 6 martie 1957, Bucureşti)

Filosof şi psiholog, discipol al lui T. Maiorescu şi reprezentant al şcolii junimiste.

DATE BIOGRAFICE

Studii liceale la Craiova (1880–1885). Urmează în paralel (din 1885) Facultatea de Drept (finalizată în 1888) şi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvită în 1889 cu teza Realitatea empirică şi condiţiunile cunoştinţei. În 1889–1890 frecventează École de Hautes Études din Paris, unde audiază cursurile lui J. Saury, Th. Ribot, J. M. Charcot, lucrând, totodată, la laboratorul de psihologie experimentală al lui H. Beaunis. În 1890 pleacă în Germania pentru o specializare în psihologie (la Heidelberg şi München), după care lucrează timp de trei ani în laboratorul lui W. Wundt din Leipzig. Aici îşi va susţine (1893) cu Wundt doctoratul în filosofie cu teza Zur Entwickelung von Kant’s Theorie der Naturcausalität. Teza este citată de Bergson, în eseul său din 1903, „Introduction à la métaphysique”, inclus ulterior în La pensée et le mouvant. Revine în ţară în 1893. Este bibliotecar al Fundaţiei Universitare Carol I (1894–1898), conferenţiar de istoria filosofiei antice şi de estetică (din 1897) la Universitatea din Bucureşti, profesor universitar (din 1904). Din 1900 este titularul Catedrei de psihologie, logică şi teoria cunoştinţei. Director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1918). Membru al Academiei Române (din 1923) şi preşedinte al acesteia (1938–1941). Înfiinţează revistele: Studii filosofice (1897), care în 1923 îşi schimbă numele în Revista de filosofie; Ideea europeană, Analele de psihologie ş.a. Întemeiază (1910) şi conduce Societatea de Studii Filosofice, transformată în Societatea Română de Filosofie. Ca opţiune politică a fost conservator-democrat. În 1948 este înlăturat de la catedră, sfârşind în mizerie.

OPERA

Cu Ştiinţă şi energie (1902), C.R.–M. începe să-şi contureze sistemul filosofic (personalismul energetic), pe care îl expune pe larg în Personalismul energetic (1927) şi îl dezvoltă în toate celelalte lucrări ale sale. Rezultat al delimitării critice de Kant şi al nevoii de obiectivitate în cunoaştere, sistemul lui C.R.–M. este îndatorat îndeosebi evoluţionismului (un Zeitgeist al epocii) şi energetismului lui Ostwald. Th. Ribot şi W. Wundt l-au influenţat la nivelul metodei: aplicarea procedeelor ştiinţifice ― obiective şi experimentale ― la studiul psihicului uman. C.R.–M. preia termenul de personalitate (o achiziţie a psihologiei) şi îl transformă într-un concept filosofic. Cauza primă şi ultimă a lucrurilor este energia, care evoluează gradual spre o finalitate numită personalitate energetică. Personalismul energetic este ştiinţa care cercetează în mod „obiectiv” personalitatea, apelând la metodele ştiinţelor naturale şi umaniste. Este personalism întrucât pune în centrul realităţii persoana, pe care o abordează la nivel holistic. Este energetic întrucât persoana este considerată o formă reală de energie. Totul în univers este energie „naturală”, inclusiv omul şi conştiinţa acestuia. Energia se structurează dublu: pe verticală (deoarece evoluează de la simplu la complex) şi pe orizontală (întrucât formele avansate păstrează în componenţa lor toate elementele achiziţionate în stadiile anterioare). Personalitatea, cea mai complexă „unitate de viaţă” şi, totodată, scopul întregii evoluţii, are o dublă componenţă: o parte strict biologică (în dependenţă de mediu) şi o parte sufletească (legată de istoria culturii umane). Personalitatea este distinctă de individualitate, deşi nu se poate constitui decât în prezenţa acesteia. Prima este legată de planul social, a doua ţine de planul biologic. Structurarea personalităţii în timp este graduală, evoluând de la viaţa biologică la viaţa socială în trei etape: (1) „eul emotiv” sau „primitiv” (homo divinans), livrat sentimentelor anarhice şi caracterizat prin „gigantism mistic”; (2) „eul conştiinţă intuitivă de sine”, caracterizat prin exerciţiu logic şi „activism practic” (homo faber); (3) „eul conştiinţă socială” (personalitatea energetică). Munca (prin care C.R.–M. înţelege orice activitate creatoare) este ceea ce „ridică” eul primitiv la nivelul personalităţii energetice. În raportul dintre eu şi personalitate, eul are întâietate, dar este o supremaţie strict istorică: personalitatea se „cristalizează” în jurul eului. Eul este simţire subiectivă; personalitatea are un caracter obiectiv, social. Cel dintâi este cunoscut prin introspecţie, cea de a doua ― prin experienţă. Când eul şi personalitatea se află într-un echilibru perfect, apare vocaţia. Odată personalitatea conturată, eul însuşi evoluează la statutul de „eu social” sau „eu–conştiinţă socială”. Dacă eul intuitiv este anterior personalităţii, eul–conştiinţă socială este posterior acesteia. Personalitatea are trei ipostaze esenţiale: personalitatea anarhică (în care domină eul emotiv cu capriciile acestuia), personalitatea energetică (raţională, inovatoare, având şcoala şi cultul muncii) şi personalitatea istorică şi etnică (conservatoare, imobilă, stereotipă). Prima este caracteristică pentru „popoarele puternice” ale Europei; a doua este specifică mediului urban românesc (de tranziţie), iar a treia – satului românesc.
Tot pe baze ştiinţifice îşi propune C.R.–M. să construiască o teorie a destinului (Timp şi destin, 1940), pornind critic de la distincţia bergsoniană dintre timpul obiectiv (fizic) şi timpul subiectiv (psihologic). Timpul subiectiv constă în trăirea/simţirea duratei. Aici se rezumă, după C.R.–M., validitatea concepţiei lui Bergson. C.R.–M. introduce o nouă piesă în înţelegerea timpului: timpul ca destin. Timpul–destin este un timp al devenirii, care însumează toate formele de timp teoretizate de ştiinţele naturale: timpul biologic (raportat la filogeneză sau „timpul speciei”), timpul fiziologic (sau timpul „unităţii organice”, raportat la ontogeneză), timpul istoric (ritmul înfăptuirilor culturale) etc. Legătura dintre timp şi destin este generică. Intuiţia timpului îşi are originea în intuiţia destinului (aceasta din urmă fiind iniţial proiecţia în viitor a „eului emotiv”). Conceptul de timp ca destin are valoare comprehensivă în ceea ce priveşte personalitatea. Spre deosebire de viaţa ciclică, reversibilă, a naturii (care poate fi explicată prin legi şi măsurată cu ajutorul timpului fizic), viaţa umană, ireversibilă, nu poate fi explicată prin legi ale repetiţiei. Ea poate fi înţeleasă doar pe temeiul finalităţii ei istorice. Instrumentul de cunoaştere este în acest caz timpul-destin. Asemenea „personalităţii”, „destinul” devine la C.R.–M. un concept filosofic cu valoare instrumentală şi explicativă la nivelul istoriei culturii.
Vocaţia (Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932), diferită de destin, este realizarea aptitudinilor umane. Ca şi personalitatea, vocaţia nu se rezumă la individul singular, raţiunile ei fiind justificate numai de existenţa culturii. Prin vocaţie, indivizii realizează interesele culturii. Vocaţia capătă, astfel, o dimensiune mesianică, mesianism prin care C.R.–M. înţelege aspiraţia şi tendinţa fiecărui popor de a-şi realiza un ideal propriu. C.R.–M. distinge între vocaţie şi profesiune. Profesiunea are relevanţă strictă la nivelul individului (determinată fiind de conştiinţa individuală), în vreme ce vocaţia are relevanţă culturală şi este determinată de inconştientul colectiv. Vocaţia este ceea ce asigură „ridicarea” culturii de la materie la spirit. Vocaţia este deopotrivă genetică (prezentă la nivelul instinctului) şi inculturată (cultivată prin educaţie). La baza teoriei despre vocaţie, C.R.–M. situează, ca de obicei, personalismul său energetic. Explicarea omului de vocaţie se realizează în contextul explicării personalităţii.
C.R.–M. se ocupă şi de etnopsihologie, rezultatul fiind mai degrabă o filosofie a etnicului decât o psihologie a lui. Un concept de relevanţă pentru filosofia şi antropologia culturii este cel de „comunitate de destin” – a treia treaptă în constituirea identităţii etnice (primele două fiind „comunitatea de origine” şi „comunitatea de limbă”). Comunitatea de destin (vezi Etnicul românesc, 1942) semnifică ieşirea (raţională) a etnicului din el însuşi în vederea unor asocieri pe temeiul finalităţii comune, ceea ce îi asigură vocaţia deschiderii.


BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Zur Entwickelung von Kant’s Theorie der Naturcausalität, Leipzig, „Philosophische Studien”, IX B, 3–4 Heft, 1893 (reeditare: Kant’s Theorie der Naturcausalität [Leipzig Wilhelm Engelmann 1893] , Bucureşti, Paideia, 1998);
  • F.W. Nietzsche: viaţa şi filosofia sa, Bucureşti, Librăria Socecu, 1897 (reeditări: F.W. Nietzsche: viaţa şi filosofia sa, Bucureşti, H. Steinberg, 1916; Nietzsche, Cluj, Editura ETA, 1990; F.W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa, ed. îngrijită şi postfaţă de Marta Petreu, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1997; Nietzsche: viaţa şi filosofia, Tg. Mureş, Editura Ardealul, 1999);
  • Rolul social al filosofii, Bucureşti, Socec, 1899;
  • Valoarea silogismului: studiu de logică generală, Bucureşti, Librăria Socec, 1899;
  • Ştiinţă şi energie, Bucureşti, Librăria Socecu, 1902;
  • Cultura română şi politicianismul, Bucureşti, Librăria Socecu, 1904 (reeditare: Cultura română şi politicianismul, studiu introductiv şi tabel cronologic de Dumitru Otovescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1995);
  • Puterea sufletească: afirmarea personalităţii omeneşti în principalele momente ale culturii; Legea conservaţiunii unităţii sufleteşti; Persoană şi mediu, Bucureşti, Redacţia Revistei „Studii Filosofice”, 1908 (reeditări: Puterea sufletească, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1930; Puterea sufletească, ed. îngrijită şi rev. de Dumitru Burghelea, Iaşi, Editura Moldova, 1995);
  • Naţionalismul, cum se înţelege, cum trebuie să se înţeleagă, Bucureşti, Lumen, 1910 (reeditare: Etnicul românesc: comunitate de origine, limbă şi destin; Naţionalismul: cum se înţelege, cum trebuie sa se înţeleagă, ed. îngrijită, introducere si note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Albatros, 2005);
  • Personalismul energetic, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1927 (reeditări: Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu, antologie şi note de Gheorghe Al. Cazan, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984; Personalismul energetic, ed. îngrijită, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Albatros, 2005);
  • Elemente de metafizică: principalele probleme ale filosofiei contimporane pe înţelesul tuturor, Bucureşti, Tipografia Profesională Dim C. Ionescu, 1912.
  • Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiane, ed. definitivă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1928 (reeditări: Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiene, Iaşi, Timpul, 1997; Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiene (şi alte scrieri filosofice) , ed. îngrijită, note şi postfaţă de Alexandru Boboc, Cluj-Napoca, Grinta, 2005);
  • Vocaţia: factor hotărâtor în cultura popoarelor, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1932 (reeditări: Vocaţia: factor hotărâtor în cultura popoarelor, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1935; Vocaţia: factor hotărâtor în cultura popoarelor, ed. îngrijită, studiu introductiv si note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Albatros, 2005);
  • Românismul: catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1936 (reeditări: Românismul: catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939; Românismul: catehismul unei noi spiritualităţi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992; Românismul: catehismul unei noi spiritualităţi, ed. îngrijită, note şi prefaţă de Marin Aiftincă, Bucureşti, Editura Garamond, 1996;
  • Psihologia poporului român, Bucureşti, Societatea Română de Cercetări Psihologice, 1937 (reeditări: Psihologia poporului român şi alte studii de psihologie socială, ed. îngrijită şi postfaţă de Al. Boboc, Bucureşti, Paideia, 1998; Psihologia poporului român, antologie, studiu introductiv, îngrijire de ediţie şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Albatros, 1999);
  • Timp şi destin, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1940 (reeditări: Timp si destin, cu un cuvânt înainte de N. Bagdasar şi o postfaţă de I. Frunzetti, Bucureşti, Saeculum, 1996; Timp si destin, ed. îngrijită, prefaţă si tabel cronologic de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Minerva, 1997);
  • Etnicul românesc: comunitate de origine, limbă si destin, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942 (reeditări: Etnicul românesc: comunitate de origine, limbă si destin, ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1999; Etnicul românesc: comunitate de origine, limbă şi destin; Naţionalismul: cum se înţelege, cum trebuie sa se înţeleagă, ed. îngrijită, introducere si note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Albatros, 2005);
  • Lecţii de logică. Logica genetică. Metodologia. Teoria cunoştinţei, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1943;
  • Morala personalismului energetic, Bucureşti, Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1946 (comunicare la Academia Română, 1946);
  • Materialismul si personalismul în filosofie: comunicare făcută în şedinţa publică din 28 martie 1947, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului Imprimeria Nationala, 1947;
  • Revizuiri şi adăugiri, vol. I–VIII, vol. îngrijite de Rodica Bichiş si Gabriela Dumitrescu; comentar: Dinu C. Giurescu; versiune finala de Stancu Ilin, 1996–2001;
  • Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu, antologie şi note de Gheorghe Al. Cazan, text stabilit de Gheorghe Pienescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984 (vol. conţine: Cultura română şi politicianismul, Puterea sufletească, Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiane, Personalismul energetic, Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Studii şi articole).
  • Scrieri politice, selecţia textelor, îngrijirea ediţiei şi studiu introductiv de Cristian Preda, Bucureşti, Nemira, 1998;
  • Dialectica, vol. îngrijit de Gabriela Dumitrescu, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Floarea Darurilor, 2002.

LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Vasile Băncilă, Doctrina personalismului energetic a d-lui Rădulescu-Motru, Bucureşti, Cultura Românească, 1927;
  • Vasile Băncilă, C. Rădulescu-Motru pedagog, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1932;
  • Vasile Băncilă, C. Rădulescu-Motru, ed. îngrijită de Ileana Băncilă, Constanţa, Ex Ponto, 1997;
  • Viorel Cernica, C. Rădulescu-Motru şi proiectul antropologic kantian, Bucureşti, Mihai Dascal Editor, 2000;
  • Marin Diaconu, C. Rădulescu-Motru. Biobibliografie, Bucureşti, Editura Institutului de Teorie Socială, 2000;
  • Mircea Djuvara, C. Rădulescu-Motru (cu prilejul unei lucrări: „Timp şi destin”) , Bucureşti, Tiparul Universitar, 1940;
  • Corina Hrişcă, Constantin Rădulescu-Motru, filosof al culturii, Dacia, Cluj-Napoca, 1987;
  • Dumitru Otovescu, Cultură, personalitate, vocaţie în concepţia lui C. Rădulescu-Motru, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1990;
  • Grigore Traian Pop, C. Rădulescu-Motru, în Grigore Traian Pop, Lecturi filosofice, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1991;
  • Constantin Schifirneţ, C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I–III, Bucureşti, Albatros, 2003–2005;

CAPITOLE ÎN CĂRŢI DE AUTOR

  • Gheorghe Al. Cazan, Personalismul energetic, C. Rădulescu-Motru, în Gh.Al. Cazan, Dincoace de Maiorescu, Bucureşti, Agerpress Typo, 2004;
  • Viorel Cernica, Exerciţii fenomenologice asupra filosofiei româneşti interbelice: C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Emil Cioran, I.D. Gherea, Ion Petrovici, Bucureşti, Mihai Dascal Editor, 2001;
  • Alexandru Surdu, Evocare C. Rădulescu-Motru; Logica genetică a lui C. Rădulescu-Motru, în Al. Surdu, Vocaţii filosofice româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996, pp. 36–44;
  • Gheorghe Toma, Personalitate şi cultură la C. Rădulescu-Motru, în vol. Gh. Toma, Permanenţe filosofice româneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979;
  • Gheorghe Vlăduţescu, Neconvenţional despre filosofia românească, Bucureşti, Paideia, 2002, pp. 40–68.

ARTICOLE ÎN VOLUME COLECTIVE

  • Constantin Aslam, „Programul studiilor culturale româneşti în opera lui Constantin Rădulescu-Motru”, Studii de istorie a filosofiei româneşti, III. Omagiu profesorului Alexandru Surdu, coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, pp. 11–26;
  • Gheorghe Al. Cazan, „«Influenţa» lui Kant asupra operei lui C. Rădulescu-Motru”, în vol. col. Imm. Kant – 200 de ani de la apariţia „Criticii raţiunii pure” – Studii, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1982;
  • Cătălin Cioabă, „Personalismul energetic”, în Ion Ianoşi (coord.), Dicţionarul operelor filosofice româneşti, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 159–162;
  • Cătălin Cioabă, „Timp şi destin”, în Ion Ianoşi (coord.), Dicţionarul operelor filosofice româneşti, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 240–242;
  • Victor Gica, „Logica genetică a lui C. Rădulescu-Motru”, în Alexandru Surdu şi Dragoş Popescu (coord.), Istoria logicii româneşti, Bucureşti, Editura Tehnică, 2006, pp. 114–133;
  • Petru Vaida, „C. Rădulescu-Motru”, în D. Ghişe şi N. Gogoneaţă (coord.), Istoria filosofiei româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

  • Marin Aiftincă, „Constantin Rădulescu-Motru la Academia Română”, Revista de filosofie, nr. 2, 1992;
  • Alexandru Boboc, „Însemnări despre C. Rădulescu-Motru şi «problema metafizicii»”, Revista de filosofie, nr. 1, 1980, pp. 110–117;
  • Alexandru Boboc, „Conceptul de metafizică în opera lui C. Rădulescu-Motru”, Revista de filosofie, nr. 2, 1992, pp. 167–173;
  • Iosif Brucăr, „C. Rădulescu-Motru: Vocaţia”, Revista de filosofie, vol. XVI, nr. 3–4, iul.–dec. 1931, pp. 345–347;
  • Iosif Brucăr, „C. Rădulescu-Motru metafizician”, Revista de filosofie, vol. XVII, 1932, pp. 159–203;
  • Viorel Cernica, „C. Rădulescu-Motru – Posteritatea formulei filosofice personalist energetice”, Revista de filosofie, nr. 5–6, 1999, pp. 239–244;
  • Mircea Djuvara, „C. Rădulescu-Motru, Cu prilejul ultimei lucrări «Timp şi destin»”, Revista de filosofie, vol. XXV, nr. 3–4, iul.–dec. 1940, pp. 221–253;
  • Nicolae Gogoneaţă, „Coordonate ale filosofiei lui C. Rădulescu-Motru”, Revista de filosofie, nr. 2, 1992;
  • Traian Herseni, „C. Rădulescu-Motru: Vocaţia factor hotărâtor în cultura popoarelor”, Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, an X, nr. 1–4, 1932, pp. 681–686;
  • Mihai Ralea, „C. Rădulescu-Motru filosof al culturii”, Revista de filosofie, vol. XVII, 1932, pp. 101–105;
  • Eugeniu Speranţia, „C. Rădulescu-Motru psiholog”, Revista de filosofie, vol. XVII, 1932, pp. 67–99;
  • Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, „Viaţa, personalitatea şi opera profesorului C. Rădulescu- Motru”, Revista de filosofie, vol. XVII, 1932, pp. 5–65;
  • Gheorghe Vlăduţescu, „O lectură paralelă: C. Rădulescu-Motru şi P. Teilhard de Chardin”, Revista de filosofie, nr. 5, 1976.

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

  • Viorel Cernica, „Lumea filosofiei – gând despre C. Rădulescu-Motru”, Revista nouă, nr. 3 (25)/martie 2002;
  • Şt. Zissulescu, „C. Rădulescu-Motru – «Lecţii de logică»”, Gândirea, nr. 4–5, 1944.