Tudor Vianu

De la Romanian Philosophy Portal
Salt la: navigare, căutare

(articol de Vlad Alexandrescu)

English


Vianu.jpg

Tudor Vianu (27 decembrie 1897, Giurgiu – 21 mai 1964, Bucureşti)

Filozof şi profesor.


DATE BIOGRAFICE

Născut la Giurgiu, dintr-o familie care aparţinea acelei burghezii care a sprijinit creşterea tânărului Regat al României sub domnia lui Carol I. A avut parte de o bună educaţie la Giurgiu, apoi la Bucureşti. A făcut studii avansate de filosofie la Viena, apoi la Tübingen, Germania (1921-1924). Teza de doctorat, Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, este o primă cercetare în teoria valorilor. În 1924, T.V. a început să predea estetică la Universitatea din Bucureşti, susținând, alternativ, prelegeri despre filosofia culturii şi despre ideile fundamentale ale culturii moderne. În urma cercetărilor sale în istoria şi critica literaturii, interesele sale filosofice s-au extins, dobândind o nouă dimensiune (Poesia lui Eminescu, 1930; Ion Barbu, 1935; Junimea, 1944). Este ales membru corespondent al Academiei Române (1935). În timpul războiului a început să lucreze la studiile sale de stilistică, deschizând o nouă cale în cercetarea literară românească (Arta prozatorilor români, 1941). În 1942 a scris o Introducere în teoria valorilor. În 1948, în urma reformei comuniste a învățământului, catedra de estetică de la Universitatea din Bucureşti a fost desfiinţată şi T.V. nu a avut altă alternativă decât să predea literatură universală. Această interdicţie a pus practic capăt activităţii sale filosofice. Până în 1955 publicaţiile sale au rămas puţine la număr, T.V. dedicându-și cea mai mare parte a timpului traducerilor din literatura universală (Goethe, Shakespeare). În 1950 a compus poemul Arcadia. Rămas nepublicat şi necunoscut in circuitul literar, poemul este o critică a gândirii utopice şi a captivităţii României în închisoarea stalinistă. Membru titular al Academiei (1955), T.V. devine astfel o figură a culturii oficiale. Pe lângă scrierile sale despre literatura universală, uneori prezentate în forma unor scurte monografii (Schiller, 1961; Goethe, 1962; Ideile lui Stendhal, 1959), T.V. a putut acum să reia şi să urmărească preocupările sale mai vechi de stilistică. O altă supapă pentru preocupările sale filosofice a constituit-o istoria ideilor; interesul său pentru acest domeniu avându-și originea în componenta istorică a prelegerilor sale mai vechi despre filosofia culturii (Istoria ideii de geniu, 1964, neterminată, publicată postum). În ultimii săi ani, înconjurat de discipoli şi respectat de tânăra generaţie, T.V. şi-a asumat rolul unui moralist, după cum se vede din schiţele autobiografice, din articolele sale pe teme generale sau din conversaţiile sale particulare. Este cert, însă, că a fost chinuit de conştiinţa tragică a nu se putea obişnui intelectual cu dezastrul prăbuşirii României sub comunism.

OPERA

Cu Estetica (1934-1936), T.V. se situează în câmpul cercetării cunoscute ca Aesthetik und allgemeine Kunstwissenschaft, domeniu inaugurat de Max Dessoir şi Emil Utitz. Tratatul explorează problema operei de artă, fiind urmărite mai întâi forma pură a organizării acesteia, apoi raporturile ei cu societatea, influenţa ei asupra societăţii, şi felul în care opera de artă îmbogăţeşte şi înalţă cultura materială. Idea călăuzitoare din Estetica este aceea după care opera de artă – produs al transformării suferite de un material oarecare – este o formă a muncii omeneşti. Dar în vreme ce alte feluri de muncă umană au ca rezultat opere care pot fi cu uşurinţă înlocuite de altele, perfectibile, opera artistului este perfectă şi de neînlocuit. Ca atare, ea se aseamănă creaţiilor naturii. Mai mult, de vreme ce arta este o formă perfectă a muncii, T.V. ajunge la concluzia că „indiferent de formele pe care le îmbracă, munca omenească are nevoie să năzuiască la condiţia artei”. Reflecţia aprofundată asupra fenomenului artistic înţeles ca activitate teleologică îl determină pe T.V. să evidenţieze factorii conştienţi şi raţionali implicaţi în procesul de creaţie artistică. Arta impregnează diversele sale forme de creaţie cu valori care derivă din toate domeniile culturii contemporane şi devine, prin conţinutul ei extra-estetic, grăitoare pentru oameni, parte a mobilităţii vieţii istorice şi o sursă de inspiraţie pentru societate.
Interesul lui T.V. pentru filosofia culturii se regăseşte într-o primă formulare în „Concepţia raţionalistă şi istorică a culturii” (1929), care este ecoul unei dezbateri franco-germane privind dezvoltarea culturii la care au luat parte intelectuali precum Ch. Andler, P. Lasserre, H. Massis, E.R. Curtius, E. Troeltsch şi O. Spengler. Studiul lui T.V. retrasează stadiile configurării raţionalismului şi istorismului de la Rousseau la Nietzsche, indică limitele fiecărei abordări şi introduce premisele unei sinteze originale. T.V. pune în lumină raţionalismul Luminilor din perspectiva clasicismului german şi a idealului său uman, pe care T.V. îl vede ca pe o reînviere a idealului grec antic (Idealul clasic al omului, 1933). Cât despre istorismul şi doctrina independenţei culturilor pe care acesta îl promovează, T.V. este în mod special atras aici de ideea de valoare ca punct focal al oricărui sistem de valori ale culturii. T.V. extinde mai departe această sinteză în Filosofia culturii (1944), pe măsură ce reflectează mai adânc asupra ideii de cultură ca „operă a libertăţii omeneşti”. Concepţia activistă a culturii, pe care o dezvoltă aici, afirmă „expresia suverană a libertăţii omeneşti, aşa cum izvorăşte ea în actul creator al culturii. “ (Opere, vol. VIII, p. 313)
Nucleul filosofic al gândirii lui T.V. se vede cel mai bine în lucrările sale de axiologie, în care se pot sesiza ecouri ale anilor petrecuţi în Germania, ale neokantianismului şi ale lecturilor sale din M. Scheler şi N. Hartmann. De-a lungul anilor T.V. a încercat să definească, în mai multe rânduri, conceptul de valoare, concept central atât pentru estetica precum şi pentru filosofia culturii elaborate de el. În cele din urmă T.V. a ales să se întemeieze pe psihologia empirică a lui Brentano şi, în Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei (1942), el a definit valoarea ca obiect al dorinţei. Însă, spre deosebire de tradiţia kantiană, pentru T.V. actele conştiinţei nu îşi produc, ci mai degrabă îşi conţin, obiectele. În consecinţă, valoarea nu este un reflex al subiectivităţii, ci o realitate obiectivă şi specială, ca la Hartmann şi la Scheler. Pe de altă parte, valoarea nu precede, ci mai curând îi succede dorinţei, aşa cum orice obiect urmează actului care îl conţine. Lucrurile investite cu valoare (bunurile) au adâncime ontologică şi ne solicită să descoperim valorile care se află în ele. Persoanele sunt configuraţii care ne forţează să pătrundem în adâncimea lor, fiind totodată, pe de altă parte, şi centre ale propriilor lor investiri de valoare. Ele nu ne rămân niciodată indiferente, ci ne forţează să luăm atitudine în raport cu valorile pe care le exprimă. T.V. oferă o descriere şi o clasificare a valorilor precum şi un sistem raţional care dă seamă de acestea, sistem pe care el îl consideră închis sub aspectul clasei, dar deschis sub aspectul conţinutului. Teoria se deschide mai departe spre morală prin formularea unei ierarhii a valorilor, considerate ca fiind obiective.


BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

  • Opere (editat de Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu, George Gană, Vlad Alexandrescu), Bucureşti, Minerva, 14 volume, 1971-1990.
  • Tudor Vianu. Biobliografie, Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară, 1967.

CĂRȚI DE AUTOR

  • Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, 1924.
  • Dualismul artei, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, 1925.
  • Fragmente moderne, Bucureşti, Cultura Naţională, 1925.
  • Poesia lui Eminescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1930.
  • Arta şi frumosul, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1931.
  • Influenţa lui Hegel în cultura română, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1933
  • Idealul clasic al omului, Bucureşti, Vremea, 1934
  • Estetica, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, vol. 1, 1934, vol. 2, 1936; ediţie finală, 1939
  • Filosofie şi poezie, Oradea, Familia, 1937.
  • Studii de filosofie şi estetică, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1939
  • Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei, Bucureşti, Cugetarea, 1942.
  • Transformările ideii de om, Bucureşti, Tiparul universitar, 1942.
  • Junimea, în S. Cioculescu, V. Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944.
  • Filosofia culturii, Bucureşti, Publicom, 1944, ediţia a doua 1945.
  • Ideile lui Stendhal, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959.
  • Jurnal, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961.
  • Schiller, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961; versiune germană: Schiller, Jugenverlag Bukarest, 1967.
  • Goethe, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962.
  • Dicţionar de maxime comentat, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962 ; ediţia a doua 1973 ; ediţie critică de Ion Oprişan, Editura Saeculum I.O., 1997
  • Postume, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1966

ARTICOLE ÎN PUBLICAȚII ȘTIINȚIFICE

  • „Concepţia raţionalistă şi istorică a culturii”, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, 8, nr. 1-3, 1929, p. 213-240; a doua ediţie neschimbată: Raţionalism şi istorism, Bucureşti, Tiparul universitar, 1938
  • „Sur l’idée de perfection dans l’art”, text prezentat la Congresul Internaţional de Estetică, Paris, 1937
  • „Origine et validité des valeurs”, text prezentat la Congresul Internaţional de Filosofie, Paris, 1937, în Travaux du IXe Congrès International de Philosophie, vol. X, 1937, 17-23
  • „Idei trăite”, Bucureşti, în Viaţa Românească, 11, nr. 4, 1958, p. 88-110.


LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRȚI DE AUTOR

  • Ion Biberi, Tudor Vianu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966.
  • George Gană, Tudor Vianu şi lumea culturii, Bucureşti, Editura Minerva, 1998.
  • Vasile Lungu, Viaţa lui Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1997.
  • Petru Vaida, Opera filosofică a lui Tudor Vianu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

ARTICOLE ÎN PUBLICAȚII ȘTIINȚIFICE

  • Vlad Alexandrescu, „La conversion au christanisme des Juifs de Roumanie dans la seconde moitié du XIXe siècle. Une étude de cas: le dr. Alexandru Vianu”, în Caiete critice, 11-12/1997, pp. 69-79.
  • Petru Comarnescu, „Sistemul de estetică al profesorului Tudor Vianu”, în Revista Fundaţiilor Regale, II, no. 3, martie 1935 şi III, no. 7, iulie 1936.
  • Klaus Heitmann, „Un goethean român – Tudor Vianu”, în Caiete critice, 11-12/1997, pp. 89-96.

PREFEȚE/ POSTFEȚE/ STUDII INTRODUCTIVE

  • Sorin Alexandrescu, „Postfaţă”, în Tudor Vianu, Opere, vol. 5, Bucureşti, Minerva, pp. 639-670.
  • George Gană, „Postfeţe”, în Tudor Vianu, Opere, vol. 7 (1977), 9 (1980), 13 Bucureşti, Minerva.
  • Ion Ianoşi, „Studiu introductiv”, în Tudor Vianu, Estetica, ediţia a patra, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968.
  • Gelu Ionescu, „Postfaţă”, în Tudor Vianu, Opere, vol. 14, Bucureşti, Minerva, pp. 653-668.
  • Ilie Pârvu, „Introducere”, în Tudor Vianu, Filosofia culturii şi Teoria valorilor, editat de Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Nemira, 1998, pp. 5-32.
  • Florin Ţurcanu, „Postfaţă”, în Scrisori către Tudor Vianu, vol. 3, Bucureşti, Minerva, 1997, pp. 447-471, republicat in Florin Ţurcanu, Intellectuels, histoire et mémoire en Roumanie de l’entre-deux-guerres à l’après-communisme, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 36-69.