Alexandru Vianu: Diferență între versiuni

De la Romanian Philosophy Portal
Salt la: navigare, căutare
(BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ)
Linia 45: Linia 45:
 
{{DEFAULTSORT: Vianu, Alexandru}}  
 
{{DEFAULTSORT: Vianu, Alexandru}}  
 
[[Categorie:Filosofi români]]
 
[[Categorie:Filosofi români]]
[[Categorie: (V). Autori cu apariţii constante]]
 

Versiunea de la data 7 iulie 2009 10:07

(articol de Vlad Alexandrescu)


English

Alexandru Vianu (21 iunie 1903, Giurgiu – 26 iulie 1936, Bucureşti)

Publicist cu preocupări de filosofia culturii.

DATE BIOGRAFICE

Fiul dr. Alexandru şi al Floricăi Vianu, fratele mai mic al lui Tudor Vianu. Urmează liceul „Sf. Sava” din Bucureşti şi Facultatea de Drept, pe care o absolvă în 1925. În 1926, îşi continuă studiile de Drept la Sorbona, dar audiază şi cursuri la Sociologie (C. Bouglé, P. Fauconnet) şi Litere (F. Strowski, G. Reynier, H. Chamard). La Paris, îi urmăreşte pe Ch. Maurras, L. Daudet, H. Massis, fruntaşii grupării „Action française”, se interesează de mişcarea catolică, ascultându-l pe J. Maritain şi citindu-l pe P. Claudel. Din perioada pariziană datează o frumoasă corespondenţă cu Tudor Vianu. Membru al asociaţiei „Criterion” (1932), al echipei redacţionale de la Floarea de Foc (1936), citeşte la Radio începând din august 1935 şi publică în Revista Fundaţiilor Regale o cronică lunară intitulată „Actualităţi franceze”. Moare prematur, în urma unei septicemii, la 33 de ani.

OPERA

Volumul Libertate şi cultură, publicat postum de Tudor Vianu, strânge majoritatea articolelor lui A.V. apărute în presa culturală românească. Făcându-se ecoul unor dezbateri pariziene, A.V. pledează pentru un model al intelectualului, literat, dar care îşi exprimă şi convingerile politice, moralist, dar care face şi ideologie. Intelectualul este promotorul ideii de civilizaţie, al cărei scop suprem este „perfecţionarea formelor sociale ale vieţii şi unificarea lor după reguli şi concepţii egal valabile pentru umanitatea întreagă” (Libertate şi cultură în Franţa). Preferinţa pentru acest tip social al scriitorului, precum şi simpatia faţă de ideea colonială franceză trebuie înţelese prin raportare la dezbaterile anilor 1930. În contextul creşterii fascismelor în Italia şi Germania, o extindere colonială a Franţei părea o soluţie de echilibru. De aici atracţia lui A.V. pentru literatura colonială şi de călătorii, pentru regionalismul moderat al Franţei, pentru spaţiul binecuvântat al Mediteranei. Tradiţia autentică este singura chezăşie a unei societăţi democratice. Nici proiectele unei naţiuni europene unice nu se pot întemeia pe o negare a trecutului, cum era de părere J. Benda, ci pe desăvârşirea unei dezvoltări organice. Sub rezerva păstrării continuităţii istorice, într-un cuvânt – a tradiţionalismului, orice ideologie poate creşte, căci aşa cum scrie A. Thibaudet, „libertatea unui conformism” nu este garantată decât de „un pluralism de conformisme”. Liberalismul se impune aşadar oricărui spirit onest, înţeles în sensul larg al libertăţii de opinie. Mersul societăţii şi al individului îşi capătă sensul printr-o voinţă de libertate, valoare de sine stătătoare, concepută ca principiu eliberator şi ordonator al oricărei fiinţe raţionale.


BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Libertate şi cultură, cuvânt înainte de Tudor Vianu, Bucureşti, Tiparul Universitar, 1937 (postum).

LITERATURĂ SECUNDARĂ

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

  • Nae Antonescu, „Alexandru Vianu”, în Scriitori uitaţi, Cluj-Napoca, Dacia, 1980, p. 56-63.
  • Gheorghe Ceauşescu, „Der Europabegriff in der rumänischen Kultur. Entwicklungen im 19. und 20. Jahrhundert”, în Süosteuropa Mitteilungen, München, 24. Jhg., Nr. 1-2, 1984, p. 55-62.
  • Petru Comarnescu, „Libertate şi cultură”, în Excelsior, an. III, nr. 112, 17 aprilie 1937;
  • Mircea Eliade, „Alexandru Vianu”, în Vremea, 4 aprilie 1937;
  • Eugen Jebeleanu, în Adevărul, nr. 16329, 20 aprilie 1937;
  • Mihail Sebastian, „Alexandru Vianu, Libertate şi cultură”, în Reporter, an. V, nr. 12, 21 martie 1937, p. 2;
  • Idem, „Cartea lui Alexandru Vianu”, în Revista Fundaţiilor Regale, an V, 1 mai 1937, p. 430-434.