Camil Petrescu: Diferență între versiuni

De la Romanian Philosophy Portal
Salt la: navigare, căutare
m (A protejat "Camil Petrescu" [edit=sysop:move=sysop] [în cascadă])
(Nicio diferență)

Versiunea de la data 6 septembrie 2008 12:24

(articol de Anton Adămuţ)


Camil Petrescu (n. 9 aprilie 1894, Bucureşti – m. 13 mai 1957, Bucureşti)

Filosof, romancier, dramaturg.

DATE BIOGRAFICE

Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, Universitatea Bucureşti (1913-1916). Obţine titlul de doctor în filosofie (1937), cu lucrarea Modalitatea estetică a teatrului. În 1942 depune la Biblioteca Vaticanului manuscrisul lucrării filosofice Doctrina Substanţei. Ocupă funcţiile de profesor de limba română la Bucureşti şi Timişoara, de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar din 1948 devine membru titular al Academiei RPR. Foarte activ în viaţa culturală, înfiinţează şi conduce reviste literare, de teatru, sportive. Lucrările principale sunt: Teze şi antiteze (1936), Modalitatea estetică a teatrului (1937), Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică (1938), Doctrina Substanţei (1988).

OPERA

C.P. a fost preocupat de teme filosofice aparţinînd ontologiei, teoriei cunoaşterii, axiologiei, esteticii, eticii, teoriei politice. A fost interesat de câteva momente din istoria filosofiei: Platon (din perspectiva teoriei politice), Descartes (de la care preia cogito–ul), Kant (la care apreciază caracterul transcendental al concretului), Hegel (pentru care logica dialectică este o logică a absolutului concret). Filosofia lui C.P. se revendică însă de la Husserl şi Bergson. Bergson este apreciat pentru intuiţia duratei, Husserl pentru intuiţia esenţelor. Celor doi, C.P. le reproşează următorul lucru: Bergson substituie experienţei intuiţia duratei, Husserl substituie experienţei intuiţia esenţelor. Intuiţia duratei trecută prin filtrul intuiţiei esenţelor şi realizată prin reducţie devine la C.P. intuiţie substanţială, care adaugă intuiţiei husserliene semnificaţia concretului. De aceea, la fel ca fenomenologia, substanţialismul lui C.P. nu este un studiu al aparenţelor, ci o intuiţie a esenţelor. În ultimă analiză, fenomenologia pune problema semnificaţiei ontologice a fenomenului, pune între paranteze întrebările metafizice privitoare la fiinţă, pentru a putea trata într-o manieră autonomă întrebările despre aparenţă. Din acest motiv, crede C.P., teza principală este aceea a conştiinţei care se dirijează spre conţinuturi de gândire ce-i sunt exterioare. Pe scurt, C.P. consideră fenomenologia lui Husserl drept un act de cataliză substanţială pentru propriul sistem filosofic pe care îl propune.
În 1938 C.P. publică o monografie despre Husserl. Fenomenologia, crede autorul, este incapabilă de a explica ordinea istorică. Husserl opune conştiinţa biologicului şi o separă de psihologie, rezervându-i domeniul fenomenologiei pure. C.P. adaugă o nouă dimensiune intuiţiei esenţelor, şi anume substanţa, văzută ca o creaţie individuală şi recunoscută social. Creaţia substanţială este exclusiv individuală, recunoaşterea ei este una socială. Această recunoaştere este ierarhică, în vârful ierarhiei se află noosul, iar substanţa este ultima treaptă către noos. Noosul transcendent despre care vorbeşte C.P. nu este altceva decât eul transcendental în sens husserlian. Vederea noosică e aspiraţie către absolut, pretinde un itinerar, dar nu şi un punct final, caz în care vederea noosică e un fel de metafizică a sensibilităţii pe care toţi oamenii o au, dar nu toţi au şi semnificaţia ei. De aceea C.P. defineşte omul ca fiind o întâlnire a concretului lumii necesităţii cu concretul lumii cunoaşterii şi concretul libertăţii. Aceste trei realităţi se află într-o unitate indestructibilă. Concluzia lui C.P. este: tot ceea ce există există ca esenţă şi e dat în mod absolut. Toate acestea stau sub exigenţa unei metode pe care C.P. o numeşte metoda substanţialistă. Scopul ei este acela de a reintegra esenţele în concret (ceea ce C.P. numeşte „capacitatea de a vedea sensibil”). Concretul lui C.P. este definit şi cu termenul de quidditate. Prin aceasta înţelege capacitatea de a elimina înţelesuri pentru ca astfel să se ajungă la înţelesul real. Tehnica lui C.P. este: a gândi concret înseamnă a elimina înţelesuri. Metoda nu este infailibilă, încât postulatul devine: „o gândire indefinit adecvată este singura soluţie convenabilă şi indivizii capabili de această gândire permanent adecvată sunt singurii care au şansa să găsească soluţiile necesare”. Aceşti indivizi reprezintă valori substanţiale şi selecţia lor este una noocrată. Într-un interviu din 1943, C.P. vorbeşte despre conţinutul filosofiei sale, aşa cum apare ea în Doctrina Substanţei: lucrarea, spune autorul, „cuprinde două părţi. O parte de examen critic al sistemelor anterioare şi apoi o parte constructivă. Ceea ce pot să spun este că partea critică duce la o tăgăduire a întregii filosofii de la Aristotel încoace”. În concluzie, substanţialismul are de îndeplinit condiţia a cinci postulate. Postulatul prim: filosofia trebuie să aibă ca scop principiul unităţii. Postulatul doi: un sistem filosofic trebuie să poată explica posibilitatea trecerii de la unu la multiplu. Postulatul trei: un sistem filosofic are ca punct de plecare determinarea unei existenţe necesare (substanţa, istoria, concretul). Postulatul patru: determinarea existenţei necesare trebuie aflată într-un dat al experienţei (gândirea concretă şi intuiţia esenţelor, apoi intuiţia substanţială). Postulatul cinci: orice sistem filosofic trebuie să posede o ipoteză ca punct de plecare.


BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Teze şi antiteze, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională”, 1936;
  • Modalitatea estetică a teatrului. Principalele concepte despre reprezentaţia dramatică şi critica lor, Bucureşti, Editura Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1937;
  • Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică, Bucureşti, Editura Societăţii Române de Filosofie, 1938;
  • Doctrina Substanţei, vol. I-II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

  • „Îndoita sursă a termenului de experienţă”, Revista Fundaţiilor Regale, I, 5, 1934, pp. 436-445;
  • „Primatul creaţiei”, Revista Fundaţiilor Regale, I, 6, 1934, pp. 184-191;
  • „Modalitatea şi tehnica romanului poliţist”, Revista Fundaţiilor Regale, I, 8, 1934, pp. 381-395;
  • „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, Revista Fundaţiilor Regale, II, 11, 1935, pp. 377-402;
  • „Libertate şi creaţie”, Revista Fundaţiilor Regale, IV, 7, 1937, pp.127-154;
  • „Noua structură în cultura românească”, Revista Fundaţiilor Regale, IV, 7, 1937, pp. 173-177;
  • „De la clasicism şi romantism la senzaţionalism, Revista Fundaţiilor Regale, XIV, 12, 1947, pp. 77-81.

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

  • „Destinul lui Proust”, Cuvântul, VII, 2724, 20 noiembrie, 1932, p. 3;
  • „Românii e deştepţi. Încercare fenomenologică despre conştiinţa românească. Câteva precizări”, Viaţa românească, XXV, 3, 1933, pp. 191-194;
  • „Obiectivitate-obiectivism”, Teatrul, I, 1 aprilie, 1956, pp. 6-11;
  • „Oglindire, obiectivitate şi imitaţie”, Teatrul, I, 4 septembrie, 1956, pp. 3-5.

TRADUCERI

  • Dimitri Ivanovici Pisarev, Studii filosofice şi politico-sociale, traducere de Camil Petrescu şi Tamara Gane, Bucureşti, Editura „Cartea rusă”, 1950.


LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Anton Adămuţ, [Şi] Filosofia lui Camil Petrescu, Iaşi, Editura Timpul, 2007;
  • Angela Botez, Un secol de filosofie românească, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005;
  • Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972;
  • Marian Popa, Camil Petrescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.

STUDII ÎN VOLUME COLECTIVE

  • Ion Dur, „«Doctrina Substanţei»: Modalitatea estetică a teatrului”, în Dicţionarul operelor filosofice româneşti, coordonator general Ion Ianoşi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

  • Anton Adămuţ, „Resurecţia concretului”, Revista de filosofie, nr. 3, 1995, pp. 281-283;
  • Anton Adămuţ, „Camil Petrescu, ou la souveraineté noocratique de la substance”, Revue Roumaine de Philosophie, t. 40, nr.1-2, 1996, pp. 61-66;
  • Anton Adămuţ, „Camil Petrescu între quidditate şi antinomia metodei (semnalare de caz)”, Hermeneia, vol. 5, 2005 (număr special: Ideea europeană în filosofia românească, I), pp. 32-45;
  • Constantin Ion, „Configuraţii fenomenologice în «Doctrina Substanţei»”, Revista de Filosofie, nr. 1-2, 2005, pp. 259-268;
  • Vasile Dem Zamfirescu, „Antilogicism în filosofia şi literatura lui Camil Petrescu”, Revista de filosofie, nr. 1, 1988, pp. 56-61.

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

  • Anton Adămuţ, „Cum votează noocratul”, Idei în dialog, nr. 2 (5), 2005, p. 16;
  • Anton Adămuţ, „Camil Petrescu-istoria unui manuscris”, Idei în dialog, nr. 10, 2007, pp. 44-45;
  • Anton Dumitriu, „Reintegrarea esenţelor în concret”, Manuscriptum, nr. 1, 1984, pp. 87-92;
  • Ion Dur, „Camil Petrescu sau recuperarea concretului”, Saeculum, nr. 1-2, 1995, pp. 15-18;
  • Constantin Noica, „Introducerea lui Camil Petrescu la «Doctrina Substanţei»”, Manuscriptum, nr. 3, 1983, pp. 67-75;
  • Constantin Noica, „Substanţialismul lui Camil Petrescu”, România literară, nr. 42,16 octombrie, an XIX, 1983, p. 5;
  • Vasile Dem Zamfirescu, „Substanţialismul în context european”, Manuscriptum, nr. 3, 1986, pp. 56-68.