Nicolae Steinhardt

De la Romanian Philosophy Portal
Salt la: navigare, căutare
English

(articol de George Ardeleanu)

N. (Nicu–Aureliu) Steinhardt (29 iulie 1912, Bucureşti – 30 martie 1989, Baia Mare)

Memorialist, critic literar, specialist în drept constituţional, ideolog al liberalismului conservator, coautor de studii iudaice, eseist creştin.

DATE BIOGRAFICE

Reprezentant al existenţialismului creştin in România, înscriindu-se în linia unor S. Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev Şestov, dar şi N. Berdiaev ori Simone Weill.

Născut într-o familie de evrei, înrudită cu Sigmund Freud. Studii universitare la Facultatea de Drept (1929-1932). Doctorat în drept constituţional în 1936 cu o teză intitulată Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit. Studii de specializare în Franţa şi Anglia. Colaborator, între 1936-1947, la Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar etc. Deţinut politic (1960-1964), încadrat în lotul „Noica–Pillat”. Primeşte botezul creştin la închisoarea Jilava, la 15 martie 1960. Călugăr la Mănăstirea Rohia (Maramureş) între 1980 şi 1989. Capodopera sa Jurnalul fericirii (1991) se bucură de un adevărat destin european, fiind tradusă în franceză, italiană, ebraică, maghiară, greacă şi spaniolă.

OPERA

Dincolo de spectaculoasele sale metamorfoze spirituale şi identitare, N.S. pune în centrul proiectului său existenţial ideea de libertate (în sens politic, ideologic, religios, etic, cultural etc). N.S.se declară adeptul ideii kierkegaardiene conform căreia nu virtutea este contrariul păcatului, ci libertatea. Aceasta, însă, nu se confundă cu anarhia, ci se află în relaţie de armonie cu ideea de ordine şi trebuie să aibă un fundament moral. Jurnalul fericirii începe cu teoretizarea a trei soluţii de eliberare dintr-un univers concentraţionar: asumarea voluntară a morţii, ceea ce face „impracticabilă” trădarea (soluţia lui Soljeniţîn), asumarea marginalităţii, nonconformismul, nebunia jucată, nepăsarea (soluţia lui Zinoviev), asumarea luptei deschise (soluţia lui Churchill şi Bukovski), la care se adaugă soluţia mistică a credinţei.

Ideologic, N.S. se plasează în descendenţa unor Benjamin Constant, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Thiers, Prévost Paradol, Tocqueville etc. Se declară liberal-conservator, punând liberalismul mai degrabă în relaţie de incompatibilitate cu democraţia, aceasta din urmă fiind susceptibilă de a instaura „tirania majorităţii”. Preferă votul cenzitar, este admirator al parlamentarismului britanic şi al monarhiei din Iulie. Libertatea (pusă deasupra ideii de egalitate), individualismul, parlamentarismul, principiul statului minimal, deconstruirea utopiilor socializante, moderaţia, respectul proprietăţii private, apărarea valorilor burgheze sunt princiile esenţiale care se difuzează în corpusul majorităţii textelor sale de tinereţe.

N.S. este cunoscut mai ales prin surprinzătoarea sa metamorfoză spirituală: convertirea la creştinism. Există, astfel, un prim N.S., profund implicat în problemele civilizaţiei şi spiritualităţii iudaice, coautor, împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, a două volume publicate în franceză: Essai sur une conception catolique du judaisme (1935) şi Illusions et realités juives (1937). Sunt două cărţi scrise în regim de urgenţă, ca reacţie la ascensiunea fascismului şi nazismului în Europa. Autorii se declară adepţi ai iudaismului conservator, asociat în plan politic cu ideea de liberalism. Sunt demontate mecanismele antisemitismului şi se deconstruiesc principalele stereotipuri privitoare la spiritualitatea iudaică. Sunt persiflate inclusiv iluziile evreieşti (iluziile sioniste, iluziile asimiliste, iluziile democratice, iluziile socialiste sau comuniste etc) şi se atrage atenţia asupra antisemitismului existent atât în Germania lui Hitler, cât şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Fapt semnificativ: botezul creştin este privit cu ironie de autori.

Traseul lui N.S. de la eşecul integrării în Sinagogă până la botezul din 15 martie 1960 este unul dificil, plin de incertitudini şi de angoase. Viziunea sa creştină este expusă cu precădere în Jurnalul fericirii şi în volumul de predici Dăruind vei dobândi. Sunt predici care stau sub semnul conceptului de aggiornamento, practicând o extraordinară mobilitate în interiorul canoanelor. Credinţa este pusă în relaţie cu libertatea şi este autonomă în raport cu miracolele, evidenţa ori autoritatea. Se denunţă ipocrizia, fariseismul, fanatismul, fundamentalismul de orice fel. Se elogiază curajul, libertatea, starea de fericire, blândeţea, smerenia, demnitatea, sacrificiul, ajutorarea aproapelui, realismul creştin. Ca şi Kierkegaard, N.S. teoretizează ideea „scandalului” christic: Hristos a venit să ne elibereze de certitudinile facile, de prostia ideilor primite de-a gata, să ne pună faţă în faţă cu problemele finale ale existenţei, să ne provoace la o permanentă revizuire a credinţei şi identităţii.