(10 iulie 1903, Tecuci — 20 ianuarie 1973, Bucureşti)
articol de Andrei Găitănaru
Filosof şi profesor universitar de chimie organică. Membru al grupării de teologie şi filosofie „Rugul Aprins”. În perioada 1922–1926, urmează cursurile de fizică şi de chimie ale Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. Obţine apoi doctoratul în filosofie la aceeaşi universitate. Între 1926 şi 1929, efectuează studii ştiinţifice aprofundate la Paris. În anul 1929, la Sorbona, susţine o teză de doctorat în chimie. Întorcându-se în România, devine asistent universitar la Catedra de Chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. În 1943, devine, alături de Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), membru fondator al grupului „Rugul Aprins”, reunit la Mănăstirea Antim. În 1949, este înlăturat din motive politice de la catedra de Chimie a Universităţii Bucureşti, iar în 1958 este arestat, împreună cu fiul său şi cu ceilalţi membrii ai grupului „Rugul Aprins”, şi condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „activitate subversivă” împotriva regimului comunist. Este eliberat în 1963 cu sănătatea profund afectată, iar în 1973 moare de cancer.
Principalele opere publicate sunt Limitele cunoaşterii ştiinţifice: contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică, Spiritul Ştiinţific, Certitudine şi adevăr, Kairos: eseu despre teologia istoriei. Studiile elaborate în cadrul cercetării susţinute la catedra de Chimie organică a Universităţi din Bucureşti au fost dublate de cercetări în domeniul epistemologiei şi la filosofiei ştiinţei. Principala temă filosofică abordată de autor este cea a determinării fundamentului metafizic al ştiinţelor pozitive şi, prin aceasta, a surmontării clivajului dintre ştiinţa experimentală şi filosofia speculativă.
Deşi a fost inspirat de curentul neo-pozitivist iniţiat de membrii Cercului de la Viena, Alexandru Mironescu nu a construit un proiect de respingere a metafizicii. Cu toate că, sub influenţa criticii carnapiane a discursului metafizic, filosoful român a pus în opoziţie „cearta de cuvinte” a filosofiei cu adevărurile şi evidenţele cercetării ştiinţifice, totodată, el a susţinut că temelia solidă, dar îngustă, a pozitivismului poate fi lărgită prin identificarea fundamentelor metafizice ale discursului ştiinţific.
Concepţia asupra temeiului metafizic al ştiinţei a avut un dublu efect asupra operei lui Alexandru Mironescu: pe de o parte, l-a determinat pe acesta să postuleze permanenţa unui perpetuu rest de cunoaştere, care face imposibilă determinarea unui punct terminus al cercetării ştiinţifice; pe de altă parte i-a îndreptat atenţia asupra tradiţiei mistice a teologiei creştine. Din perspectiva acestei ultime orientări, Alexandru Mironescu a publicat o serie de eseuri inspirate de exerciţiul creştin al rugăciunii inimii şi a redactat o lucrare de teologie a istoriei.
BIBIOGRAFIE PRINCIPALĂ
CĂRŢI DE AUTOR
- Spiritul Ştiinţific, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1934 (ed. a II-a: 1938);
- Certitudine şi adevăr, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor (1947);
- Ştiinţă şi cunoaştere, Bucureşti, Tipografia Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice “Dacia Traiana”, 1942;
- Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică, Bucureşti, Editura Fundaţiilor Regale, 1945 (reeditată în 1992 şi în 1994, la Editura Harisma);
- Claude Bernard. Monografie, Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1946;
- Kairós. Eseu despre teologia istoriei, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996;
- Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998;
- Docendo discitur. Înveţi, învăţând pe alţii, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999;
- Floarea de foc, Bucureşti, Editura Elion, 2001;
- Calea în adevărul vieţii: publicistică, Bucureşti, Editura Elion, 2005.
LITERATURĂ SECUNDARĂ
- Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903–2003, volum coordonat de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003;
- Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual in tradiţia răsăriteană, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, pp. 142–143.