(24 martie 1888, com. Bosancea, jud. Suceava — 1960)
(articol de Ştefan-Dominic Georgescu)
Filosof şi istoric al filosofiei, preocupat de metafizică, teoria cunoaşterii, istoriografie filosofică şi fenomenologie. Studii liceale şi universitare la Bucureşti; licenţa în logică, în 1913. Cursuri de istorie şi filosofie la Leipzig şi Jena. Funcţionează o vreme la Universitatea din Bucureşti, la Catedra de psihologie condusă de C. Rădulescu-Motru, al cărui discipol este. Îşi dă doctoratul (1930), în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, cu teza Filosofia lui Spinoza (coordonator: Rădulescu-Motru). Din 1937, este profesor secundar de liceu la Buftea, Oraviţa şi Bucureşti. Conduce revista Lumea evree. În ultima parte a vieţii a fost colaborator al Institutului de Filosofie al Academiei Române, unde aduce contribuţii în istoria logicii, elaborând şi o lucrare (Istoria logicii româneşti) rămasă în manuscris (alături de Comentar la logica lui C. Rădulescu-Motru).
Gândirea lui I.B. parcurge două etape. Prima o constituie preocupările legate de ontologie, gnoseologie şi istoriografia filosofiei, în care este tributar modelului ştiinţific, extinzându-l la discursul filosofic; respinge, astfel, speculaţia care nu ţine seama de experienţă; ca apărător al raţionalismului, pretinde discursurilor filosofic şi ştiinţific să reconcilieze realitatea faptelor cu realitatea ideilor. De aici pornind, I.B. formulează una dintre principalele sale contribuţii, ideea corelatelor. Consideră că starea de relaţie este condiţia ontologică, prin excelenţă, a existenţei lucrurilor. Astfel, obiectele nu mai sunt concepute ca fiind separate şi anterioare unei relaţii; ceea ce le face posibile este însăşi inter-relaţionarea lor. Etapa a doua a creaţiei sale este cea fenomenologică. I.B. caută, în această perioadă, fundamente pentru cunoaştere şi raţionalitate, schiţându-şi, cu acest prilej, proiectul filosofic: filosofia, potrivit concepţiei sale, a parcurs anumite etape în dezvoltarea ei, pornind de la o atitudine naturalist-pozitivistă, trecând prin criticism şi ajungând la fenomenologie. În această a treia etapă a filosofiei, rolul metodei fenomenologice este acela de a găsi, folosindu-se de raţiune ca singura măsură a filosofiei, adevărurile ultime, esenţiale. Unitatea gândirii lui I.B. este dată, pe o coordonată logic-gnoseologică, de preocuparea găsirii unor fundamente sigure ale cunoaşterii. Pe o a doua coordonată, la nivelul istoriei şi istoriografiei filosofiei, caracterul unitar al concepţiei sale este dat de considerarea sistemelor filosofice ca varietate multiplă a unui tip originar de idei sau probleme. O a treia coordonată, dominantă în gândirea sa, este cea hermeneutic-fenomenologică. Introduce ideea constituirii unei noi discipline, care să realizeze tocmai recuperarea sistemelor filosofice ca imagini ale absolutului. Numeşte această disciplină „filosofia filosofiei”, considerând-o hermeneutic-explicativă, cu rolul de a face mai accesibile sistemele, bazându-se pe explicitarea termenilor filosofici. Acest demers se fundează la rândul său pe dezvăluirea – printr-o hermeneutică, deci interpretativ – a adevărului din spatele sistemelor. În Probleme noui în filosofie (1931), îşi propune să recâştige pentru gândirea filosofică probleme a căror abordare părea revendicată exclusiv de către ştiinţe. Pornind de la cele trei probleme ale filosofiei tradiţionale, ontologică, cosmologică şi gnoseologică, I.B. încearcă să reconstruiască tabloul interogativ al filosofiei, arătând că ea nu este o simplă sistematizare a rezultatelor ştiinţei – deşi trebuie să-i ofere acesteia o anumită fundamentare –, ci dispune de metode şi probleme proprii. Cadenţe filosofice (1934) este o lucrare constituită din articole publicate în perioada 1932–1934 în România literară. Acestea abordează aspecte ale gândirii unor filosofi români şi străini, aspecte tehnice (recenzarea în filosofie, introducerile în filosofie) sau chestiuni filosofice (naţionalismul filosofic, filosofia naţională). I.B. elaborează un proiect al filosofiei ca hermeneutică în Discurs asupra conceptului de filosofie a filosofiei (1934). Filosofia filosofiei apare aici ca disciplină ce-şi propune o interpretare fenomenologică, chiar mai mult, o filosofie a interpretării filosofiei. I.B. a fost influenţat de criticismul kantian, de Hermann Lotze, de Rickert, de Spinoza, de Bergson, de Husserl, de Heidegger.
BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ
CĂRŢI DE AUTOR
- Încercări şi studii, prefaţă de C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, „Cercul Libertatea”, 1919;
- Bergson, Bucureşti, Librăria „Universala” Alcalay & co., 1935;
- „Gândirea concretă” a lui Albert Spaier, Bucureşti, Bucovina, 1929;
- Filosofia lui Spinoza, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1930;
- Probleme noui în filosofie, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1931;
- Filosofi şi sisteme, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1933;
- Spinoza, Bucureşti, Librăria „Universala” Alcalay & co., 1933;
- Cadenţe filosofice, Bucureşti, Librăria „Universala” Alcalay & co., 1934;
- Discurs asupra conceptului de filosofie a filosofiei, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1934;
- Despre neant, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1938.
LITERATURĂ SECUNDARĂ
CĂRŢI DE AUTOR
- Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1940, cap. „Alţi gânditori”.
ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE
- Nicolae Bagdasar, recenzie la I. Brucăr, Probleme noui în filosofie, în Revista de filosofie, XVI, nr. 3–4, 1931, p. 351;
- Alexandru Posescu, „I. Brucăr, «Discurs asupra conceptului de filosofie»”, Revista de filosofie, vol. XIX, nr. 4, 1934;
ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ
- Lucian Blaga, „Despre câteva excese de erudiţie”, Gândirea, XIV, nr. 3, 1935;
- Alexandru Posescu, „«Filosofi şi sisteme» de I. Brucăr”, Gândirea, XIII, nr. 5, 1933;
ARTICOLE ÎN VOLUME COLECTIVE
- Ştefan-Dominic Georgescu, „Fenomenologie şi istoriografia filosofiei la Iosif Brucăr”, în Studii de istorie a filosofiei româneşti, I, coord. I. Pogorilovschi, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura Academiei, 2006, pp. 204–211.