A B C D E F G H I J K L M N O P R S T V Z
Ib Io Is
Ion Ior

Ionescu, Eugen

(26 noiembrie 1909, Slatina — 28 martie 1994, Paris)

articol de Alina Cozan

Dramaturg şi eseist. Îşi începe educaţia formală (1916) la Paris, unde se stabileşte temporar mama sa. Ulterior revine în România, urmând, în Bucureşti, Liceul „Sf. Sava” (încheiat în 1928) şi Facultatea de Litere şi Filosofie (licenţa în 1934, în limba şi literatura franceză). Obţinând o bursă de la Institutul Francez din Bucureşti (1938), se întoarce în Franţa pentru a-şi pregăti teza de doctorat, cu titlul Tema păcatului şi a morţii în poezia franceză de după Baudelaire, teză pe care nu va reuşi să o definitiveze. Revenind în Bucureşti în 1940, predă franceza la Liceul „Sf. Sava”. Colaborează (1930–1942) la diverse reviste (Rampa, Viaţa literară, Convorbiri literare, Fapta, Facla, Ideea Românească). Debutează editorial cu poezie (1931). În 1942, obţine numirea în serviciul cultural al Legaţiei române din Franţa, părăsind definitiv România. Secretar cultural clasa a II-a la Legaţia română de la Vichy (1942–1944). La Paris, se afirmă ca dramaturg, devine cetăţean francez şi primeşte numeroase premii literare. Din 1970, membru al Academiei Franceze.

Volumul Nu (1934), pentru care obţine premiul de debut acordat de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi (deşi doi dintre membrii juriului se opuseseră ferm – T. Vianu şi Ş. Cioculescu), este o colecţie de eseuri de atitudine în care se delimitează de cei mai apreciaţi scriitori şi critici ai momentului pe baza unor presupoziţii teoretice explicite, elaborate în spiritul generaţiei româneşti interbelice, al cărei model de raportare la lume era construit în jurul unei viziuni specifice asupra autenticităţii trăirii.

E.I. critică poezia lui Tudor Arghezi pe temeiul unei distincţii de principiu: cea dintre demersul raţional (care este abstract şi demonstrativ) şi actul poetic (contemplativ şi gratuit). „Esenţa” poeziei este imagine şi intuiţie, în vreme ce retorica se întemeiază pe raţionament. Neajunsurile liricii în cauză rezidă tocmai în încălcarea ilicită a graniţei dintre retoric şi poetic, în invadarea liricului de către raţional, fapt care duce la eşuarea poeziei în elocvenţă.

Opera de artă este emoţie, motiv pentru care singurul mod decent de raportare la aceasta este intuiţia. Pretenţia actului critic că poate delibera asupra ei cu mijloace raţionale, că o poate judeca şi explica, este cu totul neîntemeiată. Statutul ontic al operei de artă este cel al unui univers autonom, singular, autosuficient, ermetic, cu legile şi criteriile sale proprii. De aici decurge inutilitatea actului critic, care îşi închipuie că poate scruta impenetrabilul şi că se poate pronunţa asupra a ceea ce este inefabil. Ceea ce conferă valoare unei poezii este de natură iraţională, prin urmare nu se poate nici traduce, nici surprinde cu mijloacele raţiunii. Criticul poate dovedi orice (fapt pe care îl demonstrează E.I. însuşi, furnizând două raportări critice diametral opuse la romanul Maitreyi de Mircea Eliade), semn că nimic din ceea ce spune nu este adevărat. Actul critic – marcat de criterii, metode, dogme, principii etc. – este incapabil să surprindă „esenţa” operei de artă, „esenţă” care nu poate fi decât obiectul intuiţiei, al trăirii propriu-zise.

Menţinând distincţia dintre trăire şi raţiune (doar prima fiind autentică), E.I. transferă discuţia pe planul culturii române. El repudiază caracterul discursiv al acesteia, manifestat în dauna caracterului existenţial. O cultură trebuie mai întâi să fie, şi abia apoi să reflecteze asupra a ceea ce este. Potrivit opiniei sale, intelectualitatea românească a inversat manierele de raportare, iniţiind lungi dezbateri asupra a ceea ce trebuie să fie cultura română, înainte ca aceasta să existe efectiv. Cultura română se consumă în problematizări, fără să deţină însă obiectul acestora, problemele propriu-zise. Soluţia ieşirii din impas este creaţia, iar această creaţie trebuie să dea seamă de autenticitatea trăirii. 

BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Nu, Bucureşti, Vremea, 1934; Bucureşti, Humanitas, 1991, 2002, Non, trad. du roumain et annoté par Marie-France Ionesco, Paris, Gallimard, 1986.
  • Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1962, 1983; Note şi contranote, trad. din franceză şi cuvânt introductiv de Ion Pop, Bucureşti, Humanitas, 1992, 2002.
  • Journal en miettes, Paris, Mercure de France, 1967, 1969; Paris, Gallimard, 1981; Jurnal în fărâme, trad. de Irina Bădescu, Bucureşti, Humanitas, 1992, 2002.
  • Présent passé, passé présent, Paris, Mercure de France, 1968; Paris, Gallimard, 1976; Prezent trecut, trecut prezent, trad. de Simona Cioculescu, Bucureşti, Humanitas, 1993, 2003.
  • Antidotes, Paris, Gallimard, 1977; Antidoturi, trad. din franceză de Marina Dimov, Bucureşti, Humanitas, 1993, 2003.
  • Le blanc et le noir, Paris, Gallimard, 1985.
  • La quête intermittente, Paris, Gallimard, 1987; Căutarea intermitentă, trad. de Barbu Cioculescu, Bucureşti, Humanitas, 1994, 2004.
  • Război cu toată lumea: publicistică românească, ed. îngrijită şi bibliografie de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, Humanitas, 1992.
  • Între viaţă şi vis: Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere din franceză de Simona Cioculescu, Bucureşti, Humanitas, 1999.
  • A rupe tăcerea. Convorbiri cu André Coutin, Bucureşti, Humanitas, 2008.

BIBLIOGRAFIE SECUNDARĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Matei Călinescu, Ionesco. Recherche identitaires, Paris, Oxus, 2005; Eugène Ionesco: Teme identitare şi existenţiale, Iaşi, Junimea, 2005, 2006.
  • Ecaterina Cleynen-Serghiev, Eugen Ionescu et son „Nu”, dans la vie culturelle roumaine et la France durant l’entre-deux-guerres (1929–1939), thèse de doctorat d’Etat, Lyon, 1987.
  • Ecaterina Cleynen-Serghiev, La jeunesse littéraire d’Eugène Ionesco, Paris, PUF, 1993.
  • Alexandra Hamdam, Ionescu avant Ionesco: Portrait de l’artiste en jeune homme, Berne, Lang, 1993; Ionescu înainte de Ionesco: Portretul artistului tânăr, traducere de Mioara-Luiza Zehan, Bucureşti, Saeculum I.O., 1998.
  • Marie-France Ionesco, Portrait de l’écrivain dans le siècle. Eugène Ionesco, 1909–1994, Paris, Gallimard, 2004; Portretul scriitorului în secol: Eugène Ionesco, 1909–1994, traducere din franceză de Mona Ţepeneag, Bucureşti, Humanitas, 2003.
  • Gelu Ionescu, Anatomia unei negaţii. Scrierile lui Eugen Ionescu în limba româna (1927–1940), Bucureşti, Minerva, 1991; trad. în franceză: Les debuts litteraires roumains d’Eugène Ionesco (1926–1940), Heidelberg, Carl Winter Verlag, 1989.
  • Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme. Trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle, Paris, PUF, 2002; Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului, trad. din franceza de Irina Mavrodin, Bucureşti, Est, 2004.
  • Sergiu Miculescu, Cioran – Ionescu: face à face, Constanţa, Ex Ponto, 2005.
  • Simona Modreanu, Eugene Ionesco: Ou l’agonie de la signifiance, Iaşi, Editura Fundaţiei „Axis”, 2002.
  • Laura Pavel, Ionesco: Anti-lumea unui sceptic, Piteşti, Paralela 45, 2002.
  • Marta Petreu, Ionescu în ţara tatălui, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2001.

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

  • Felix Aderca, „Nu? Nu!”,  Vremea, VII, nr. 340, 3 iunie 1934.
  • Pompiliu Constantinescu, „De ce am votat pentru NU al d-lui Eugen Ionescu”, Vremea, 27 mai 1934.
  • Mircea Eliade, „Pentru Eugen Ionescu”, Familia, seria III, an I, nr. 5–6, 1934, pp. 94–101.
  • Mircea Handoca, „Mircea Eliade şi Eugen Ionescu”, Viaţa româneasca, vol. 85, nr. 4, apr. 1990, pp. 55–61.
  • Dumitru Tucan, „Eugen Ionescu, «Nu»: Un binom paradoxal: cultură – existenţă” (I), Transilvania, nr. 10, 2006, pp. 34–39.
  • Dumitru Tucan, „Eugen Ionescu, «Nu»: Un binom paradoxal: cultură – existenţă” (II). „Autenticitate şi estetică. Spre o estetică a insolitului”, Transilvania, nr. 11–12, 2006, pp. 66–69.