Bagdasar, Nicolae

(5 februarie 1896, satul Roşieşti, judeţul Fălciu, astăzi Vaslui — 21 aprilie 1971, Bucureşti)

articol de Marius Augustin Drăghici

Epistemolog, filosof al istoriei, istoric al filosofiei româneşti şi universale, profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. A urmat cursurile Liceului „Codreanu” din Bârlad. În 1918 s-a înscris la secţia de filosofie a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Între anii 1922 şi 1926, şi-a continuat studiile la Universitatea din Berlin, unde a audiat cursurile lui Henrich Maier, Max Dessoir, Arthur Liebert, Werner Sombart, Alois Riehl ş.a. A audiat cu regularitate conferinţele „Kant–Gesellschaft”. Formarea sa la Berlin a stat sub semnul influenţelor lui Kant, ale neokantienilor şi ale şcolii fenomenologice a lui Husserl. Aceste trei influenţe convergente vor sta, în special în domeniul epistemologiei, la baza metodologiei sale critice. În anul 1926, la Universitatea din Berlin, a obţinut titlul de doctor în filosofie cu teza Der Begriff des theoretischen Wertes bei Rickert. În 1929, ocupă postul de asistent de logică şi teoria cunoştinţei, oferit de C. Rădulescu-Motru, post pe care îl va deţine timp de doisprezece ani. Administrator al Casei Şcoalelor (1941–1944). În 1942, a fost numit profesor la catedra de Istoria filosofiei moderne şi contemporane, epistemologie şi metafizică de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Iaşi, unde a activat până în 1949. Din 1949 a fost numit consilier ştiinţific la Institutul de Filosofie din Bucureşti. A fost membru corespondent al Academiei Române, secţia literară (1942–1948), iar, din 1970, membru titular al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.

A coordonat ştiinţific cele cinci volume ale Istoriei filosofiei moderne, apărute în perioada 1937–1941, la care au colaborat cincizeci de gânditori români. Acestora li s-au adăugat opt filosofi străini, care au semnat studii de sinteză (Léon Brunschvicg, Jacques Chevalier, Henri Gouhier, René Hubert, André Lalande, Arthur Liebert, Francesco Orestano şi Abel Rey).

În 1928, a fost solicitat de C. Rădulescu-Motru să preia secretariatul de redacţie al Revistei de filosofie, sarcină pe care o va îndeplini până la sfârşitul anului 1943. În primăvara anului 1928, C. Rădulescu-Motru l-a însărcinat şi cu funcţia de secretar al Societăţii Române de Filosofie, pe care o va deţine până în 1944. N.B. a întemeiat şi condus Editura Filosofică de sub egida Societăţii Române de Filosofie (1930–1944); aici a îngrijit, printre altele, colecţia marilor filosofi. Pentru a asigura apariţia în condiţii optime a cărţii filosofice şi a Revistei de filosofie, a înfiinţat tipografia „Tiparul universitar” (1935–1945).

N.B. a adus contribuţii notabile în unele domenii ale filosofiei (logică şi epistemologie, filosofia culturii şi a istoriei). În domeniul logicii, poziţia lui N.B. este reflectată de două cursuri litografiate din anii 1933–1934 şi 1937–1938. Al doilea curs este mai amplu şi, pe baza lui, autorul intenţiona să elaboreze un tratat de logică, din care s-au păstrat în manuscris numai prefaţa, introducerea şi capitolul despre judecată. Accentuează caracterul de ştiinţă autonomă al logicii, întemeiat pe structura independentă şi originară a fenomenului logic şi pe specificul teoretic al acestei ştiinţe. Principiile logice nu pot fi întemeiate psihologic, deoarece orice încercare de felul acesta ar duce la o empirizare şi relativizare a validităţii lor: ar fi, astfel, transformate, din principii prime şi evidente în ele însele, în principii derivate, incapabile să susţină ştiinţificul în genere. Din acest punct de vedere, N.B. se situează pe poziţii opuse lui Husserl. Deşi recunoaşte legătura dintre nivelul logicul şi registrul psihic al conştiinţei umane, N.B. afirmă că logicul nu poate fi redus la psihic: psihicul este real, pe când logicul este ideal. N.B. a delimitat logica nu doar de psihologie, ci şi de epistemologie. Teoria cunoaşterii este o disciplină care vrea să stabilească originile, limitele şi valoarea cunoaşterii, precum şi natura obiectului, în genere, la care se raportează cunoaşterea. Aceasta apare ca o disciplină obiectivă, însă logica este o ştiinţă formală, pentru că ea se limitează să stabilească şi să determine condiţiile formale ale adevărului. Potrivit lui N.B., tratarea formelor logice începe cu judecata, şi nu cu noţiunea, întrucât judecata ar exprima cu adevărat cunoştinţa, doar în judecată noţiunile îşi dezvăluie cu adevărat semnificaţia.

N.B. nu a formulat o concepţie epistemologică proprie. Oarecum asemănător lui Henrich Maier, consideră că problema adevărului nu poate fi dezlegată independent de chestiunea realităţii. Domeniul epistemologiei este restrâns la cercetarea originilor, limitelor şi valorii cunoştinţei. Teoria cunoaşterii e văzută, astfel, în primul rând, ca o teorie a cunoaşterii ştiinţifice. Influenţat de Kant şi de neokantianism (în special de Rickert), N.B. critică elemente fundamentale ale teoriei kantiene, precum şi anumite concepte cheie, cum este de pildă conceptul de conştiinţă în genere al lui Rickert. În ce-l priveşte pe Kant, N.B. respinge presupoziţia acestuia după care materialul sensibil al cunoştinţei ar fi un „amestec de impresii” pe care abia formele pure ale sensibilităţii şi intelectului l-ar ordona. În situaţia în care lucrurile ar sta astfel, argumentează el, ar trebui ca orice material să primească orice formă; cum însă nu este aşa, trebuie să admitem că materia nu este cu totul amorfă, ci are în sine o ordine, pe care gândirea nu o creează, ci numai o explicitează.

Legătura între epistemologie şi axiologie, la N.B., este mediată prin critica noţiunii de „conştiinţă în genere” a lui Rickert. Teza acestuia din urmă, după care actul judecăţii însuşi ca afirmare şi negare trebuie să fie identificat potrivit sensului lui ca atitudine faţă de o valoare sau nonvaloare, exprimă semnificativ această trecere de la epistemologie la axiologie. N.B. admite că actul judecăţii este „un act al valorizării teoretice”; acceptă şi teza rickertiană că actele de valorizare sunt reale; valorile însă nu există propriu-zis, ci mai degrabă „valorează” şi „valorizează”, adică sunt „valabile”. Apoi, ceea ce este real există în măsura în care este legat de valori. Spre deosebire de Rickert însă, N.B. consideră că formele care asigură obiectitatea şi obiectivitatea cuprinsului transcendent al judecăţii şi al actelor de judecată efectuate de subiectul cunoscător nu ar fi valori teoretice, ci numai componente ale teoreticului.

N.B. este un adept al autonomiei valorilor în domeniul culturii. Astfel, morala nu presupune necesar, în constituirea normelor proprii, fundamentul religios; arta, de asemenea, în fundamentarea principiilor sau a scopurilor ei, nu depinde de morală. Deşi nu vede o prăpastie între cultură şi civilizaţie, N.B. acceptă distincţia uzuală dintre aceste concepte: dacă cultura e înţeleasă drept suma valorilor ideale, totalitatea unitară a bunurilor spirituale, privite în valabilitatea lor autonomă, civilizaţia desemnează adaptarea acestor valori la nevoile practice ale omului. Din acest punct de vedere, N.B. consideră cultura ca un scop în sine, iar civilizaţia ca un mijloc.

O poziţie aparte are N.B. în ceea ce priveşte conceptul de lege istorică, căruia îi neagă validitatea. Argumentarea sa este fundamentată pe distincţia individual–universal. Ştiinţele istorice au ca obiect individualul, astfel, conceptul compus de legi istorice apare contradictoriu: atâta timp cât noţiunea de lege se referă la ceva similar, constant şi universal, noţiunea de istorie, pe de altă parte, are în vedere ceva particular, irepetabil şi unic.

BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

Der Begriff des theoretischen Wertes bei Rickert, Berlin, Emil Ebering, 1927.
Filosofia contemporană a istoriei, vol. I, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1930.
Din problemele culturii europene, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1931(reeditare: Bucureşti, Editura Fundaţiei Intelligentia, 1998, cu o prefaţă de N. Culic).
Curs de logică [litografiat] Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie si Litere, 1937–1938.
Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1940 (reprodusă integral cu titlul Filosofia românească de la origini până astăzi, în vol. V al Istoriei filosofiei moderne, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1941; ed. a III-a: în vol. cit. Scrieri, 1988; alte reeditări: Iaşi, Tipo Moldova, 2001; Bucureşti, Profile Publishing, 2003).
Teoria cunoştinţei. Expunere sistematică şi critică, 2 vol., Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, 1941–1942 (ed. a II-a: Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944).
Antologie filosofică. Filosofi străini (în colaborare cu V. Bogdan şi C. Narly), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943 (ed. a II-a revăzută şi adăugită: Casa Şcoalelor, 1943; alte ediţii: Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1995, cu o postfaţă de Gh. Vlăduţescu; Chişinău, Editura Uniunii Scriitorilor, cu o postfaţă de Gh. Vlăduţescu, 1996).
Teoreticieni ai civilizaţiei (A. J. Toynbee, Karl Jaspers, N. Berdiaev), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
Orientări filosofice contemporane, Bucureşti, s.n., 1971.
Antologie filosofică. Filosofie antică, 2. vol., bibliografie selectivă, indice de nume şi note de Octavian Nistor, prefaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Minerva, 1975.
Scrieri, ed. îngrijită, studiu introductiv şi note de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988.
Amintiri. Notaţii autobiografice, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Constantin Aslam, Bucureşti, Tritonic, 2004.
Opere, vol. I (Amintiri), vol. II (Portrete), ed. îngrijită de Rodica Pandele şi Gh. Vlăduţescu, postfaţă şi note de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Editura Aacdemiei Române, 2006.

TRADUCERI

Immanuel Kant, Critica raţiunii pure (în colaborare), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.

LITERATURĂ SECUNDARĂ

STUDII ÎN VOLUME COLECTIVE

Ana Bazac, „Filosoful, profesiunea şi viaţa. În jurul Amintirilor lui Nicolae Bagdasar”, în Studii de istorie a filosofiei româneşti, coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura Academiei, 2008, pp. 237–251.
Mihai Popa, „A.D. Xenopol, V. Părvan, N. Bagdasar, Gh. Brătianu. Teoria seriilor istorice în relaţii conceptuale cu ritmul istoric, teoria reflectării şi sinteza istorică”, în Studii de istorie a filosofiei universale, vol. XIV, coord. Al. Boboc şi N.I. Mariş, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006 pp. 436–459.
Radu Tomoiagă, „Nicolae Bagdasar”, în Istoria filosofiei româneşti, vol. II, coord. D. Ghişe, N. Gogoneaţă, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980.
Gheorghe Vlăduţescu, „Istoria filosofiei româneşti”, în Dicţionarul operelor filosofice româneşti, coord. I. Ianoşi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, pp. 99–101.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

Alexandru Boboc, „Amintiri. Nicolae Bagdasar. Notă introductivă”, Revista de filosofie, vol. 40, nr. 3, 1993, p. 287.
Nina Façon, „Un animatore della cultura romena. Nicolae Bagdasar”, Sophia, nr. 1–4, 1973.
C. Rădulescu-Motru, „Mărturisiri”, Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1, 1944.
Elena Puha, „Nicolae Bagdasar: «Criza culturii moderne». Termen, idee, concept”, Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Filosofie, vol. 43–44, 1997–1998, pp. 143–147.
Constantin Schifirneţ, „N. Bagdasar – Portretist al gâditorilor români”, Revista română de sociologie, vol. 17, nr. 1–2, 2006, pp. 119–140.
Alexandru Surdu, „Nicolae Bagdasar la Academia Română”, Academica, VI, nr. 5(65), 1996.
Alexandru Tănase, „In memoriam”, Revista de filosofie, nr. 5, 1971.

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

Constantin Georgiade, „N. Bagdasar”, Cronica, nr. 18, 1971.
Gabriel Stănescu, „Istoria filosofiei ca reconstrucţie spirituală”, Viaţa românească, vol. 86, nr. 2, februarie 1991, pp. 122–126.