Vuia, Octavian

(31 august, 1914 Budapesta — 11 decembrie, 1989 Freiburg i. Br.)

articol de Ion Tănăsescu

Filosof al existenţei, discipol al lui Martin Heidegger; studii de filosofie şi drept la Universitatea din Cluj, Paris şi Freiburg i. Br. Între 1942 şi 1946 frecventează seminarul filosofic al lui Heidegger. Din 1957 se stabileşte la München şi activează în cadrul postului de radio anticomunist „Europa liberă”.

Opera filosofică a lui O.V. se încadrează în gândirea existenţială a veacului trecut, continuând şi distanţându-se în două puncte esenţiale de gândirea heideggeriană. Problema în abordarea căreia O.V. dezvoltă într-o modalitate proprie teza heideggeriană a sfârşitului metafizicii este constituită de ceea ce el numeşte calea logosului heraclitic sau a logicii paradoxale a contrariilor. O.V. ajunge la ideea existenţei acestei căi printr-o interpretare proprie a tezei heideggeriene în conformitate cu care, odată cu Nietzsche, metafizica occidentală şi-a epuizat posibilităţile de dezvoltare. După O.V., şi aici el se află deja în dezacord cu Heidegger, dintre cele trei căi ale gândirii trasate încă din epoca aurorală a filosofiei europene de către Parmenide, Anaxagoras şi Heraclit, în decursul istoriei metafizicii s-au epuizat doar calea parmenidiană a identităţii dintre existenţă şi gândire şi calea logicii contradicţiei iniţiată de Anaxagoras şi dusă la apogeu de Hegel. Cea de a treia cale, a cărei cercetare marchează contribuţia filosofică a lui O.V., este calea urmată de Heraclit, Pascal, Kierkegaard şi Nietzsche, conform căreia a fi şi a gândi, a fi şi a nu fi sunt şi nu sunt acelaşi lucru. Din punctul de vedere al lui O.V., această cale se fundează pe principiul terţului inclus înţeles ca sinteză paradoxală nedesăvârşită a „contrariilor în prezenţă” şi constituie o posibilă soluţie la interogaţiile ştiinţei şi istoriei contemporane.

Punctul în care O.V. abandonează gândirea heideggeriană este reprezentat de orientarea spre creştinism şi, implicit, de determinarea esenţei omului provenită de aici. Spre deosebire de Heidegger, pentru care determinarea esenţei sacrului urmează să aibă loc în orizontul înţelegerii omului ca gânditor şi rostitor al adevărului fiinţei, pentru O.V. un asemenea demers nu are sens întrucât esenţa sacrului este deja gândită în creştinism. Din acest motiv el nu înţelege omul nici ca fiinţă raţională, nici ca gânditor al adevărului fiinţei, ci ca „homo existens”, ca fiinţă marcată deopotrivă de conştiinţa păcatului, dar şi de conştiinţa Dumnezeirii sale. Revoluţia Crucii înfăptuită de Hristos constituie cadrul necesar reînvierii omului în spirit evanghelic şi îşi află pentru O.V. expresia politică adecvată într-un federalism de natură ecumenică apt să armonizeze cele două principii majore ale vieţii politice: autoritatea şi libertatea.

O.V. şi-a exprimat succint propria poziţie filosofică în „Manifestul crinului de pădure sau mărturia unui om al secolului”, replică dată peste decenii „Manifestului Crinului Alb” publicat în 1828 de S. Pavel, P. Marcu-Balş (P. Pandrea) şi I. Nistor. În acel manifest cei trei „militau pentru completudinism – adică pentru realizarea integrală a fiinţei umane, pentru pluralismul valorilor, pentru cultul statului şi al trecutului naţional”. O.V. crede însă că experienţa istorică acumulată de atunci (lagărele de exterminare şi Gulagul) a maculat puritatea valorilor ce susţineau acel manifest. De aceea, şi aici O.V. gândeşte în spiritul pluralist şi tolerant al filosofiei europene de după 1945, el crede că incompletudinismul înţeles ca imposibilitate principială de realizare integrală a fiinţei umane, condiţionarea valorilor, iluziile glorificării trecutului şi ameninţările cultului statului sunt expresii care descriu mult mai adecvat istoria secolului care tocmai s-a încheiat.

Considerată în raport cu reflecţia filosofică contemporană, opera lui Vuia constituie o meditaţie originală asupra căilor pe care le poate urma gândirea în asumarea propriei istorii şi epoci.

BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

Întâlnire cu oameni şi idei. O carte gândită de N. Stroescu-Stânişoară, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1995. („Manifestul crinului de pădure sau mărturia unui om al secolului”, pp. 190–209);
Regăsirea în Pascal şi alte „analize” heideggeriene. Cu o evocare de Alexandru Dragomir, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1997;
Montesquieu und die Philosophie der Geschichte, ed. de Herausgegeben von Richard Reschika, Frankfurt am Main & Berlin, Peter Lang, 1998;
Întoarcerea lui Zamolxe: meditaţii dialogice, cuvânt înainte de Nicolae Florescu, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 2000;
Aducere-aminte: publicistică, ed. îngrijită, prefaţă şi note de Nicolae Florescu, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 2002.

VOLUME EDITATE SAU EDIŢII ÎNGRIJITE DE AUTOR

Remontée aux sources de la pensée occidentale. Héraclite, Parménide, Anaxagore, Les travaux du Centre Roumain de Recherches, Paris, 1961.

LITERATURĂ SECUNDARĂ

PREFEŢE/POSTFEŢE