A B C D E F G H I J K L M N O P R S T V X Z
Ad Al Am An As Av

Antoniade, Constantin

(16 august 1880, Bucureşti — 19 iulie 1954, Madrid)

articol de Elena Cobianu

Istoric şi filosof al culturii şi al dreptului, politolog, moralist şi diplomat. A urmat Facultatea de Drept din Bucureşti. A susţinut o dublă licenţă: în drept (1902) şi în filosofie (1903). Student al profesorilor Titu Maiorescu şi C. Rădulescu-Motru, C.A. s-a bucurat de aprecierea acestora. În 1907, şi-a susţinut şi publicat teza de doctorat Iluziunea realistă. Încercare de critică filosofică. În 1910, pierde concursul pentru ocuparea catedrei de Istoria filosofiei şi enciclopedia filosofică a Universităţii din Bucureşti, câştigat de P.P. Negulescu, şi se îndepărtează de cariera didactică dedicându-se celei diplomatice. Colaborator şi prieten apropiat al lui Nicolae Titulescu. În cele din urmă, C.A. se stabileşte în Franţa, trăind din avocatură.

Lucrările lui C.A. de interes filosofic sunt: teza de licenţă (Ştiinţa dreptului şi evoluţionismul), teza de doctorat, monografiile Thomas Carlyle (1909) şi Henri Bergson (1910), eseul Nihil novi? (1910) şi studiul Raţionalism şi pragmatism (1913). Lipsa unei concepţii filosofice bine conturate, îndeosebi a unei ontologii, precum şi oscilaţiile între realism şi spiritualism se resimt deopotrivă în consideraţiile sale asupra filosofiei şi în analiza lui Carlyle şi a lui Bergson. Dincolo de aceste oscilaţii, ceea ce se relevă cu certitudine în concepţia sa este viziunea evoluţionistă, istorică asupra existenţei, respectiv problema devenirii universale, producătoare de nou, de inedit.

În esenţă, concepţia filosofică a lui C.A. se condensează în teza sa de doctorat, Iluziunea realistă. Încercare de critică filosofică. Lucrarea este o analiză epistemologică a poziţiilor realiste şi idealiste care, după el, apar ca victime ale „iluziei realiste”, atunci când încearcă să devină ontologii. Înscriindu-se în controversa postkantiană a lucrului în sine, pe care îl respinge nu numai ca atare, la Kant, dar şi sub forma tuturor substitutelor sale, în istoria filosofiei şi a ştiinţei, ca „substanţă”, „materie”, „energie”, „suport” etc., C.A. defineşte iluzia realistă drept naturală şi înnăscută minţii umane: conţinutul stărilor de conştiinţă ajunge să apară ca deosebit şi independent de orice act de reprezentare, ca un necondiţionat. Iluzia realistă reprezintă tendinţa înnăscută a omului de a ontologiza realitatea, adică de a o concepe în mod substanţialist. Ea se regăseşte la toate nivelurile cunoaşterii – comună, ştiinţifică şi filosofică. Astfel, realismul naiv conferă senzaţiilor valoare ontologică, concepând spiritul ca pe o oglindă pasivă şi fidelă a lumii externe, fără a bănui partea lui activă, iar conştiinţa spontană „substanţializează” corpurile şi le atribuie independenţă în raport cu subiectul cunoscător. Analiza, dusă mai departe, la nivelul ştiinţei, pe exemplul fizicii clasice mecaniciste, arată că aceasta din urmă foloseşte noţiunile de materie şi forţă în sensul de realităţi necondiţionate, ceea ce reflectă, după autor, „o accentuată tendinţă ontologică”. În spiritul pozitivismului şi convenţionalismului vremii (Poincaré), C.A. afirmă că atomii nu sunt realităţi obiective, ci concepte, singura lor realitate fiind cea conceptuală; acelaşi spirit se manifestă şi atunci când afirmă că sarcina ştiinţei nu este să exprime natura fenomenelor, ci să stabilească raporturile dintre acestea. Filosofia a fost, de la începuturile ei, terenul care a facilitat producerea iluziei realiste, prin respingerea realităţii sensibile şi postularea naturii necondiţionate a lucrurilor, a unui „în sine”, ca obiect al cercetării filosofice. Faptul e confirmat de filosofia indiană („vălul Mayei”, acoperind realitatea profundă a existenţei) sau de opoziţia dintre fenomen şi lucrul în sine la Platon, Aristotel, Kant şi postkantieni, de logica lui Hegel, de Voinţa lui Schopenhauer – toate alcătuind „romanul lucrului în sine”, care „este pură ontologie”.

C.A. intervine în dezbaterea privind raportul dintre cultură şi civilizaţie, precum şi în cea referitoare la specificul culturii. Se pronunţă asupra „specificului” culturii germane, trăsăturile definitorii ale acesteia fiind „profunzimea” şi „excesivitatea”; Filofrancez (sub influenţa momentului istoric al primului război mondial), C.A. respinge rasismul şi mesianismul german de pe poziţiile raţionalismului, fără să nege însă contribuţia germană la cultura lumii.

Cu o creaţie filosofică de numai un deceniu, concepţia lui C.A. se înrudeşte cu pozitivismul scientist, cu energetismul, conţinând, de asemenea, teze materialiste şi încrederea în puterea de cunoaştere a raţiunii umane.

LITERATURĂ PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Ştiinţa dreptului şi evoluţionismul: lucrare prezentată ca teză de licenţă, Bucureşti, Tipografia „Speranţa”, 1902;
  • Iluziunea realistă. Încercare de critică filosofică, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, 1907 (lucrare prezentată ca teză pentru doctoratul în filosofie);
  • Thomas Carlyle, ed. I, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1909 (ed. a II-a: Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1912);
  • Filosofia lui Henri Bergson, Bucureşti, Noua Tipografie Profesională Dimitrie C. Ionescu, 1910;
  • Imperialismul culturii germane, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, Joseph Göbl, S-sori, 1915;
  • Machiavelli. Omul. Timpurile. Opera, vol. I, Secretarul florentin, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, f.a. [1932], vol. II, Politicul. Istoricul. Patriotul, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, f.a. [1934]; reeditare: Timişoara, Helicon, 1993;
  • Secretarul florentin, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1932.
  • Politicul, istoricul, patriotul, Bucureşti, Cultura naţională, f.a. [1932];
  • Renaşterea italiană. Trei figuri din Cinquecento. Pietro Aretino – Francesco Guicciardini – Benvenuto Cellini, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol al II-lea”, 1935 (lucrarea a apărut şi în franc., sub titlul L’Arétin – Guichardin – Cellini. Trois figures de la Renaissance, Paris, Desclée de Brouwer, 1937);
  • Figuri din Cinquecento. Principese, curteni, curtezane, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol al II-lea”, 1939;
  • Les ambassadeurs de Venise au XVIè siecle, Madrid, Destin, 1984;
  • Opere, studii selectate, prefaţă, note asupra ed. şi comentarii de Ion Mihail Popescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985 (vol. conţine: Iluziunea realistă, Thomas Carlyle, Filosofia lui Henri Bergson, Imperialismul culturii germane, Renaşterea italiană, Figuri din Cinquecento);
  • Încercare asupra superficialităţii, ed. îngrijită de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura H.P., 1992.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

  • „Raţionalism şi pragmatism”, în Studii filosofice, vol. VI, fasc. IV, Bucureşti, 1913 (reprodus în vol. Aspecte din filosofia contemporană, seria a II-a, Bucureşti, 1919, pp. 131–152);

TRADUCERI

  • Thomas Carlyle, Eroii. Cultul eroilor şi eroicul în istorie, trad. din limba engleză de C. Antoniade, Bucureşti, Noua Tipografie Profesională Dimitrie C. Ionescu, 1910 (ed. a II-a: Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1921; ed. a III-a: 1925);
  • Thomas Carlyle, Muncă, sinceritate, tăcere: pagini alese, trad. din limba engleză de C. Antoniade, Bucureşti, Alcalay, f.a. [1931?].

LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei moderne, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1940, pp. 245–246;
  • Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 138.

STUDII ÎN VOLUME COLECTIVE

  • Radu Tomoiagă, „Constantin Antoniade”, în Istoria filosofiei româneşti, coord. D. Ghişe, N. Gogoneaţă, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980, pp. 174–194.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

  • Florian Roatiş, „Un filosof uitat: Constantin Antoniade”, Buletin Ştiinţific, Fascicula Filosofie – Teologie – Arte, Seria A, vol. XV, Baia Mare, 2006, pp. 38–49.