(16 iunie 1913, Bucureşti — 12 mai 1993, Bucureşti)
articol de Viorel Cernica
Istoric al filosofiei axat pe filosofia antică şi pe metodologia istoriei filosofiei. Titlul de doctor în filosofie îl obţine cu o lucrare asupra lui Heraclit. A fost conferenţiar, apoi profesor la catedra de Istoria Filosofiei a Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. A fost membru corespondent al Academiei Române, membru al Societăţii de Egiptologie (Paris) şi al Asociaţiei Internaţionale de Filosofie Greacă (Atena). A ţinut cursuri, ca profesor invitat, la Universitatea Nanterre – Paris.
În studiile de istorie a filosofiei a urmărit trei direcţii: cercetarea culturilor vechi, pentru a dezvălui împrejurările culturale în care a apărut filosofia; interpretarea unor texte filosofice ale Antichităţii; constituirea unei metodologii a cercetării istorico-filosofice. În Istoriologia filosofiei, este schiţată o disciplină necesară investigării istorico-filosofice. Demersul său vizează condiţiile de posibilitate ale istoriei filosofiei; nu este vorba însă despre o interogare asupra arhitectonicii subiectului, care face posibilă această disciplină, ca în demersul critic kantian.
La începuturile activităţii sale filosofice, I. B. publică studii şi monografii asupra unor filosofi şi perioade istorice. Aparţine acestui spaţiu interpretativ monografia Heraclit din Efes (1963), prima monografie românească asupra lui Heraclit. Lucrarea cuprinde: prezentarea filosofiei lui Heraclit (dominată de evidenţierea „contribuţiilor clasicilor marxismului” la interpretarea acestei filosofii), traducerea fragmentelor heraclitice, reproducerea textelor Diels-Kranz şi a altor texte despre Heraclit. În aceeaşi linie a prezentării monografice, dar fără aspectele metodologice semnalate mai sus, se înscriu studiile despre filosofia veche orientală (Filosofia Orientului antic – 1967), despre filosofia lui Platon (Platon heracliticul – 1972), despre elenism (Filosofia elenismului ca etică – 1980). Autorul justifică, prin motivaţii filosofice şi extrafilosofice, apariţia unei teorii, caută structura care legitimează obiectul cercetării ca act filosofic veritabil, argumentează şi ilustrează ideea după care între existenţa socială şi liniile meditative proprii unei epoci istorice există o legătură cauzală. Filosofia îşi are începuturile în Grecia, India şi China secolelor VII–VI., atunci când cunoaşterea trece de la „intuitivul sapienţial” la abstracţie. Conceptul filosofic ar fi, într-o primă instanţă, o simplă abstracţie susţinută de multiple experienţe intuitive; însă el cuprinde în sinteza sa şi cugetări despre ceea ce este inteligibil. Cauzele naşterii filosofiei sunt: „meditaţia sapienţială”, mitologia, legăturile dintre lumea greacă şi cea orientală, dezvoltarea unor activităţi economice, navigaţia, „dedublarea socială” în sânul clasei de oameni liberi, ascensiunea demos-ului şi luptele politice, încordarea năzuinţelor şi pasiunilor social-umane. I. B. urmăreşte şi în „planul dialecticii” evoluţia conceptelor primilor filosofi către „noţiunea materiei” (termeni fundamentali pentru concepţia marxistă pe care el o reprezintă). El constată, apoi, sporirea domeniului filosofiei prin cuprinderea, odată cu eleaţii, a problemelor gnoseologice. I. B. consideră că perioada preclasică a filosofiei greceşti se caracterizează, pe de o parte, printr-o serie de „univocităţi”: corporal-real, subiect-obiect, uman-social şi social-cosmic (conceperea realităţii înconjurătoare ca unitate între natural şi social), biotic-abiotic (temei al hylozoismului), iar, pe de altă parte, printr-o nediferenţiere între filosofie şi ştiinţă.
Sunt semnificative şi încercările sale de a scoate la iveală infrastructura filosofică a unor texte mitico-literare orientale, printre care Poemul lui Ghilgameş şi Cartea egipteană a morţilor, precum şi contribuţiile sale la traducerea, prefaţarea şi publicarea celor patru volume din Filosofia greacă până la Platon, care conţin, traduse în limba română, cele mai multe dintre textele-fragment rămase de la filosofii greci anteriori lui Platon.
BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ
CĂRŢI DE AUTOR
- Introducere în istoria filosofiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957;
- Heraclit din Efes, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963;
- Filosofia Orientului antic, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967;
- Platon heracliticul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972;
- Filosofia antică, europeană şi orientală, Universitatea Bucureşti, 1974–1977;
- Sistemul filosofic al lui Aristotel, Universitatea Bucureşti, 1977;
- Filosofia elenismului ca etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică Enciclopedică, 1980;
- Reflecţii asupra antropofilosofiei secolului lui Pericle, în op. cit., vol. II, 1, 1984;
- Istoriologia filosofiei, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993;
- Aristotel, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996;
- Demersuri în filosofia orientală, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
STUDII ÎN VOLUME COLECTIVE
- Studiu istoric, în vol. Filosofia greacă până la Platon, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, 1, 1979;
LITERATURĂ SECUNDARĂ
ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE
- *** „Ion Banu (Necrolog)”, Revista de filosofie, vol. 40, nr. 5, 1993, pp. 619–620.
STUDII ÎN VOLUME COLECTIVE
- Viorel Cernica, „Schiţa unei metodologii a istoriei filosofiei: Ion Banu”, în Studii de istorie a filosofiei româneşti, I, coord. Ion Pogorilovschi, ed. îngrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, pp. 307–314.