A B C D E F G H I J K L M N O P R S T V X Z
Că Ce Ci Cl Co Cu
Col Com Con Coş

Conta, Vasile

(15 noiembrie 1845, Ghindăoani, com. Bălţăteşti, jud. Neamţ ― 21 aprilie 1882, Bucureşti)

articol de Mihai Popa

Filosof, jurist, om politic. Se înscrie la cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi (1869). Bursier al Institutului de Comerţ din Anvers (1869–1871). Obţine titlul de doctor în drept (1872) la Bruxelles. Ocupă (1873) postul de profesor la Catedra de drept civil a Facultăţii de Drept, Universitatea din Iaşi. Este ales deputat (1877), după care (1880) este pentru scurt timp ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor în guvernul lui Ion Brătianu. În 1881 demisionează şi este ales membru al Curţii de Casaţie. Din 1873 frecventează întrunirile Junimii, unde ţine prelegeri. Cu ocazia Congresului de la Berlin, V.C. ia atitudine împotriva răpirii celor trei judeţe din Sudul Basarabiei, ca şi împotriva modificării art. 7 din Constituţie. Datorită discursului său în Parlament, este adoptată poziţia nediscriminării religioase între cetăţenii şi supuşii ţării, străinii (inclusiv evreii) urmând să fie naturalizaţi individual, iar nu în bloc – aşa cum prevedeau hotărârile Congresului. Ca parlamentar se impune datorită pregătirii sale economice, în dezbaterile care vizau politica în domeniu, combătând cu date şi argumente ştiinţifice propunerea de răscumpărare a căilor ferate (20–25 noiembrie 1879).

Este creator de sistem filosofic, adept al materialismului şi al evoluţionismului. Principalele lucrări în care îşi expune sistemul (fără a reuşi să-l finalizeze) sunt: Teoria fatalismului (1875–1876), Teoria ondulaţiunii universale (1876–1877), Încercări de metafizică (1879), Les fondements de la métaphysique (1890). Ecoul scrierilor sale a fost semnificativ. Au fost recenzate în numeroase publicaţii („Revue philosophique de la France et de l’étranger” compară Théorie du fatalisme cu Forţă şi materie a lui Büchner; comentarii şi recenzii mai apar în „Athaeneum”, „La critique philosophique”, „La Revue de Belgique”, „Journal d’Hygiène”). Tinerii ieşeni care îi ascultă prelegerea despre fetişism s-au constituit într-un cerc (cercul „Tinerilor contişti”), dorind să-i studieze şi promoveze ideile. Hans Vaihinger, în lucrarea Die Philosophie des als Ob. System der thoretischen, praktischen und religiösen Fiktionen der Menscheit, îl consideră pe V.C. unul dintre predecesorii săi. Acelaşi autor, discutând conceptul de cvasi-cunoştinţă, îl pune pe V.C. alături de Bergson, Simmel, Cassirer.

În Les fondements de la métaphysique (Bazele metafizicii) îşi propune să repună în drepturi un domeniu al filosofiei, metafizica, diminuat ca importanţă după încercările de discreditare din prima jumătate a secolului al XX-lea, folosindu-se de mijloacele teoretice ale celor care au contribuit la această scădere – pozitiviştii, în primul rând. V.C. are contribuţii şi în epistemologie, argumentate cu elemente furnizate de către ştiinţele naturii, ca şi în elucidarea fenomenelor social-istorice cu date extrase din economia politică, statistică, sociologie şi teoria evoluţionistă. V.C. se situează explicit pe poziţii materialiste extreme, în ceea ce priveşte atât fenomenele sociale, cât şi cele psihice; acestea sunt supuse unui determinism rigid, mecanic, coordonate fiind de legi fatale (necesare, implacabile). Cunoştinţele au valoare numai în măsura în care se sprijină pe experienţă. V.C. concepe, astfel, o ierarhie a modalităţilor de cunoaştere sub forma unei piramide având la bază experienţa. Modelul avut în vedere este cel al ştiinţelor naturale. Simţurile furnizează datele primare (întipăririle de primul grad) prin acţiunea directă asupra terminaţiilor nervoase. Facultăţile proprii gândirii (abstractizarea, sinteza, ideile generale) depăşesc numai în grad procesele care au loc la nivel de percepţie. Ideea de spaţiu, fundamentală, care se formează cu necesitate la nivelul simţurilor, atrage după sine ideile de timp, cauzalitate, materie, forţă etc. Conştiinţa este organizată ca rezultat al întipăririlor de gradul al doilea în psihicul evoluat (uman). V.C. introduce o distincţie între cunoştinţele propriu-zise şi cvasi-cunoştinţele. Primele sunt cele verificabile experimental; ultimele sunt ipotezele neverificabile. Metafizica însă, ştiinţa principiilor, care tinde să identifice principiul universal (material sau spiritual), recurge şi la ipoteze neverificabile („metafore”), asemănându-se în acest sens artei. Obiectivele pe care şi le propune V.C. au o miză ontologică: determinarea şi explicarea caracterelor comune tuturor lucrurilor, precum substanţa, cauza, forma etc. Fenomenele psihice, sociale, istorice sunt reduse la principiul determinismului materialist. Obiectul metafizicii este constituit din două domenii distincte: cel al filosofiei pozitive şi zona creaţiei imaginare.

În Teoria fatalismului, V.C. îşi propune să dea o explicaţie naturală fenomenelor psihice. Nu există idei înnăscute. Fiecare idee ― în calitate de întipărire de al doilea grad ― reprezintă, ca şi senzaţiile, o „modificare materială” în substanţa fibrei nervoase. Prin „teoria întipăririlor”, V.C. propune o nouă organizare a psihicului uman: percepţia este, pe de o parte, ansamblul modificărilor produse de simţuri asupra terminaţiilor nervoase (percepţia de gradul întâi), iar, pe de altă parte, reprezintă simţul intern (percepţia de gradul doi). Percepţia de gradul doi realizează conştiinţa de sine şi conştiinţa în genere (conştiinţa asupra lumii) prin generalizări, abstractizări, memorie, imaginaţie. Ideile cele mai certe sunt cele care se formează în relaţie cu obiectele percepute, aceste idei fiind „dezlipite din imaginile tuturor lucrurilor”. V.C. susţine istoricitatea cunoaşterii. Cunoştinţele se diferenţiază în funcţie de experienţă, de la un individ la altul, menţinându-se ca acumulări. Aceste diferenţe sunt valabile şi pentru popoare sau epoci. Există totuşi o serie de adevăruri care nu dispar. Relativitatea nu este totuna cu negarea puterii de cunoaştere. Cunoaşterea este progresivă. Omenirea evoluează atâta timp cât poate achiziţiona cunoştinţe noi, pe care le adaugă fondului existent.

Teoria ondulaţiunii universale. Pornind de la aceleaşi premise ― lumea este materială, materia şi forţa sunt indivizibile, iar fenomenele sunt supuse unor legi fatale ―, V.C. expune una dintre legile cele mai generale: legea evoluţiei sau a ondulaţiunii universale. Nu există repaus absolut, lumea fiind luptă permanentă sau echilibru de forţe. Un echilibru universal şi absolut nu este cu putinţă. Materia, pe care o identifică cu „forţele”, este nesfârşită. Echilibrul este, prin urmare, relativ, materia metamorfozându-se continuu. Schimbarea este esenţială în univers. Formele materiei sunt evolutive şi neevolutive (în categoria celor dintâi intră tot ceea ce înseamnă viaţă, planetele, dar şi ideile). Caracterul onduliform al transformărilor poate fi asimilat unui semicerc având o curbă „suitoare” şi una „scoborâtoare”. Undele se împart în principale şi secundare. Undele principale definesc existenţa oricărei forme, de la apariţie până la extincţie. V.C. respinge reducţionismul. Procesele fiziologice nu pot fi reduse la cele chimice; acestea din urmă nu pot fi explicate prin termeni fizici. Fiecare undă nouă ia naştere din punctul culminant al celei precedente. Există o analogie între dezvoltarea organismelor, a popoarelor şi a colectivităţilor, a omenirii, în general, pe de o parte, şi teoriile ştiinţelor naturale, pe de altă parte: acestea au aceeaşi mişcare onduliformă. Adevărul progresează odată cu unda suitoare sau retrogradă a omenirii. Credinţele au, de asemenea, caracter istoric. Unda omenirii este compusă din unde secundare: rase, naţiuni etc. Unda vieţii organice este o treaptă în evoluţia Pământului, acesta din urmă fiind o undă secundară a Sistemului Solar. Nu există două unde de aceeaşi formă. Toate însă se însumează formând o succesiune de acţiuni şi reacţiuni. Formele evolutive au şi o altă clasificare: individuale şi partitive. În prima categorie se pot înscrie, de pildă, organismele complexe, pe când unda partitivă, numită şi „manifestare vitală”, reprezintă o parte care serveşte întregului (ex. perioadele geologice, organele unui animal etc.). Teoria ondulaţiunii este ea însăşi o undă secundară a evoluţionismului, care constituie el însuşi o primă treaptă a teoriilor evoluţioniste. V.C. este adeptul generaţiilor spontanee. Consideră drept cauză principală a evoluţiei influenţa mediului, acordând un rol neînsemnat eredităţii. Propune, spre deosebire de Darwin, o lege a evoluţiei adaptative, pe care o numeşte „legea evoluţiei din nespecializat”. Conta critică selecţia naturală, ca rezultat al suprapopulării.

BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  •  Teoria fatalismului, în „Convorbiri literare”, IX, nr. 6, 1875, p. 229–254, nr. 7, 1875, pp. 257–274, nr. 8, pp. 303–320, 1875, nr. 10, 1876, pp. 371–381, nr. 11, 1876, pp. 423–440, nr. 12, 1876, pp. 460–474; ed. revăzută, în franceză: Théorie du fatalisme. Essai de philosophie matérialiste, Bruxelles, G. Mayolez – Paris, Germer-Baillière, 1877;
  • Teoria ondulaţiunii universale, în „Convorbiri literare”, X, nr. 3, 1876, pp. 81–98, nr. 4, 1876, pp. 152–158, nr. 5, 1876, pp. 193–202, nr. 6, 1876, pp. 223–238, nr. 8, 1876, pp. 290–301, nr. 10, 1876, pp. 386–397, nr. 12, 1876, pp. 443–452, XI, nr. 5, 1877, pp. 157–172, nr. 6, 1877, pp. 223–232, nr. 7, 1877, pp. 247–259, nr. 8, 1877, pp. 279–289; ediţie revăzută în franceză: Théorie de l’ondulation universelle. Essais sur l’évolution. Avec une lettre-préface, par le professeur L. Büchner, Paris, Ancienne librairie Germer-Baillière et Co., Félix Alcan, éditeur, 1895;
  • Încercări de metafizică, în „Convorbiri literare”, XIII, nr. 1, 1879, pp. 1–120, nr. 5, 1879, pp. 165–182, nr. 6, 1879, pp. 205–219, nr. 7, 1879, pp. 259–276; ediţie în franceză cu titlul Introduction a la métaphysique, Bruxelles, G. Mayolez, Paris, Germer – Baillière, 1880;
  • Les fondements de la métaphysique, Paris, Ancienne librairie Germer-Baillière et Co., Félix Alcan, éditeur, 1890;
  • Cugetări, în „Convorbiri literare”, XLII, nr. 4, 1908, p. 464–465, nr. 5, 1908, p. 586–587; ed. conţinând aceste lucrări:
  • Opere complecte. Cu un studiu biografic şi note explicative alcătuite după scrisori, acte şi manuscrise inedite, de Oct. Minar, Bucureşti, 1914;
  • Opere filosofice, ed. îngrijită şi însoţită de o introducere de N. Petrescu, Bucureşti, Editura „Cartea românească”, f.a. [1923?];
  • Opere filosofice, ed. îngrijită, cu un studiu introductiv, comentarii şi note de N. Gogoneaţă, Bucureşti, Editura Academiei, 1967.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

  • Premièrs principes composant le monde, în „Buletinul Societăţii de medici şi naturalişti” (Iaşi), II, nr. 1, 1888, pp. 1–6, nr. 2, 1888, pp. 34–39, nr. 3, 1888, pp. 66–73, nr. 4, 1888, pp. 97–104, nr. 5, 1888, pp. 129–137.

LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Ion Rădulescu-Pogoneanu, Über das Leben und die Philosophie Contas, Leipzig, Druck von Oswald Schmidt, 1902;
  • Gheorghe D. Scraba, Vasile Conta. Studiu filosofic, Bucureşti, Editura Fundaţiunei I. V. Socec, f.a. [1912];
  • Nicolae Bagdasar, Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1940, cap. Vasile Conta, pp. 34–83;
  • Dan Bădărău, Un Système Matérialiste métaphysique au XIXe Siècle. La philosophie de Basile Conta, Paris, P.U.F., 1924;
  • Ana Conta-Kernbach, Biografia lui Vasile Conta. Adăugiri şi îndreptări, Iaşi, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, 1916;
  • Mircea Florian, Metafizică şi artă, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1945, cap. „Metafizica românească: De la Conta la L. Blaga sau de la «cvasi-cunoştinţă» la «minus-cunoaştere»”;
  • N. Gogoneaţă, Filosofia lui Vasile Conta, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962;
  • Florin Cântec, Memorie si uitare în cultura română. Cazul Vasile Conta, Iasi, Editura Timpul, 2003;
  • Florin Cântec, Conta, Iaşi, Princeps Edit, 2005.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE

  • Traian Brăileanu, „Filosofia socială a lui Vasile Conta”, Revista de pedagogie, 1932, caietul 1–2, pp. 17–25;
  • N. Gogoneaţă, „Sistemul filosofic al lui Vasile Conta”, Revista de filosofie, nr. 3–4, 1996, pp. 211–215.

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

  • Mircea Florian, „V. Conta şi metafizica”, Convorbiri literare, LXV, mai–iulie, 1932, pp. 339–348;
  • Constantin Rădulescu-Motru, „Vocaţia filosofică a lui Vasile Conta”, România literară, aprilie 1932, pp. 1, 4;