Dragomir, Alexandru

(8 noiembrie 1916, Zalău – 13 noiembrie 2002, București)

articol de Ion Tănăsescu

Filosof. A urmat dreptul, filosofia și filologia la Universitatea din București (1933–1939). Între 1941 și 1943 a frecventat ca bursier Humboldt Philosophisches Seminar al Universității din Freiburg, unde a studiat cu W. Nestle și G. Picht, participând împreună cu W. Biemel și O. Vuia la seminarul lui Heidegger, sub îndrumarea căruia urma să își elaboreze teza de doctorat despre metafizica lui Hegel. În cadrul seminarului, a studiat Fenomenologia spiritului și cartea θ a Metafizicii aristotelice. Deși Heidegger i-a acordat în mod repetat calificativul „mit großem Fleiß und ausgezeichnetem Erfolg”, A.D. nu și-a terminat doctoratul, fiind mobilizat în 1943 pe frontul din țară. Între 1945 și 1947 a conferențiat episodic despre Hegel la „școala de înțelepciune” de la Andronache a lui Noica și i-a scris lui Heidegger în 1947 că lucrează la o teză de doctorat despre Platon. Răspunsul lui Heidegger marchează încheierea contactului epistolar dintre cei doi autori. Din 1945 până la pensionare (1976) și-a schimbat în mod repetat locul de muncă datorită „dosarului personal”, fără să ocupe vreodată vreo funcție care să aibă legătură nemijlocită cu filosofia. Deși nu a publicat nimic în timpul vieții, A.D. a lăsat moștenire peste o sută de caiete si carnete de însemnări. Acestea au fost ordonate de editori în următoarele secțiuni: scrieri originale (A), conspecte și comentarii (B), note de curs, de seminar și miscellanea (C), corespondență (D), documente (E). Din manuscrisele cuprinse în secțiunea A, editura Humanitas a publicat șase volume, unele deja traduse în engleză, franceză sau germană. Dat fiind faptul ca unele dintre aceste texte au fost stilizate sau recreate de editori, autenticitatea lor este discutabilă. (Tănăsescu, 2023.)

Inspirat de critica heideggeriană a metafizicii occidentale, A.D. a reflectat în mod fragmentar, aforistic și eseistic asupra problemei timpului, a naturii gândirii, înțelegerii și întrebării filosofice, a științei în epoca modernă, a dimensiuni filosofice a cotidianului, a libertății și intelectualului. Așa cum arată Caietele timpului și alte însemnări, în tratarea acestor teme, fundamentală pentru A.D., ca și pentru Heidegger, este revenirea la textele originale ale tradiției filosofice. Spre deosebire de hermeneutica subiectivă a lui Noica, care proiecta în textul interpretat înțelesuri specifice sistemului lui, A.D. practică o hermeneutică imanentă, a‑subiectivă, care acordă credit filosofului analizat și își propune să suspende tot ce poate fi considerat punct de vedere exterior asupra lui, pentru a se concentra mai apoi pe ce a spus autorul așa cum a spus. În acest context înțelegerea sau „cunoașterea hermeneutică” apare ca un proces de descoperire a sensului ce pornește de la modul propriu de expresie al autorului și ajunge, pe baza unui proces de regândire continuă, ghidat de întrebări bine formulate care poartă pecetea anilor de studiu petrecuți în seminarul lui Heidegger, la „obârșia” sistemului, respectiv la nucleul problematic la care opera unui gânditor încearcă să răspundă.

Timpul constituie tema centrală a gândirii lui A.D.; sub titlul „Kronos”, i-a consacrat vreme de aproape 50 de ani nu mai puțin de șase caiete. În Kronos I (1948–1959), A.D. distinge două accepțiuni ale existenței: „existența = acum” și „existența = esență” și concepe timpul ca raport între ele. Influența fenomenologică este vizibilă nu doar în faptul că atât pentru Husserl, cât și pentru Heidegger timpul reprezintă o temă centrală, cât și în aceea că în analiza existenței ca esență A.D. îl urmează pe Heidegger atunci când consideră că în concepția tradițională a existenței aceasta este înțeleasă pornind de la timp, și anume ca prezent. Pe de altă parte, prin tema „existența = acum”, A.D. se confruntă cu ceea ce în fenomenologia husserliană este abordat sunt numele „prezentul viu” („lebendige Gegenwart”), temporalitatea originară a conștiinței înțeleasă ca sursă a constituirii oricărei obiectualități. Însă spre deosebire de Husserl, care condiționează accesul la această dimensiune originară a subiectivității de realizarea unei epoche transcendentale, A.D. nu acordă atenție acestui moment metodic, ci este preocupat de fundamentarea modalităților timpului prezent–trecut–viitor în „existența = acum”.

În Kronos. Laboratorium (1979–1990) A.D. oferă cea mai elaborată formă a reflecțiilor sale asupra timpului. El reia aici ideea „existența = acum” și, într-o manieră care amintește clar de critica adusă modului tradițional de gândire a ființei din primul paragraf al Sein und Zeit, o folosește pentru a critica aceeași tradiție, în care îl include însă și pe Heidegger: „întrebarea despre existență, pusă de la Aristotel până la Heidegger ca ti to on? [ce este ființarea?], este greșit pusă, fiindcă nu ține seama de caracterul temporal al oricărui «ce?». «Ce» este ceva ce privește trecutul, pentru că tocmai asta este trecutul: totul apare așa cum este, ca ce este. Dar existența (Sein) este acum și tocmai asta e prezentul: existență.” (Caietele…, p. 176.)

Deși A.D. nu trimite în acest context la analiza husserliană a conștiinței prezentului, fundamentală este pentru el, ca și pentru Husserl, ideea complexității și multitudinii de aspecte care pot fi distinse în analiza prezentului: prezentul în calitate de conținut, de „«ce» este” care „vine din trecut”, de pildă starea de conștiință prezentă concepută în continuitate cu stările de conștiință anterioare ei, existența ca prezent, de pildă conștiința momentană considerată pur și simplu din perspectiva faptului că ea este acum, abstracție făcând de conținutul ei. În fine, prezentul considerat nu atât din perspectiva faptului că este acum sau că ceea ce este acum are un conținut, ci că trece. Distanțarea de Heidegger este observabilă atât în aceea că A.D. nu este interesat să gândească prezentul din perspectiva temporalității Dasein-ului (Mincă, 2005), cât și în aceea că A.D. traduce Sein prin „existență”, în timp ce Heidegger consideră că existența constituie esența Dasein-ului.

Pe urmele lui Heidegger, A.D. este preocupat de dezvăluirea metafizicii care stă la baza epocii moderne, anume metafizica lui Descartes. Odată cu separarea carteziană dintre subiect și obiect și cu autonomizarea subiectului s-a instituit un raport de opoziție între cele două în cadrul căruia Eul, definit în mod esențial ca rațiune, nu mai este integrat în lume, ci, dimpotrivă, concepe lumea ca obiect al lui. Natura devine astfel obiect al dominării prin intermediul „sistemelor de relații” raționale prin care este prelucrată de știința modernă pentru a fi adusă la nivelul subiectului-rațiune. Alături de această metafizică, în care natura este concepută ca fiind o existență de rangul doi care trebuie consumată (verzerrt) ca atare, A.D. distinge în modernitate metafizica autoproductivă hegeliană care concepe natura ca negație ce trebuie înlăturată în cadrul dialecticii istoriei. Structura istorică actuală reprezintă dezvoltarea celor două metafizici.

A.D. a acordat o mare atenție în reflecțiile sale aspectelor cotidiene ale vieții: trezitul dimineața, uzura, plimbarea în natură, aproape/departe, sportul etc. În funcție de punctul de vedere abordat, reflecțiile lui pot fi privite fie ca tentative de a explicita fenomenologic ceea ce este conținut implicit în temele abordate, fie ca rezultat al unui proces de categorializare ad-hoc care își propune să distingă punctele de vedere fundamentale, ireductibile, din care poate fi considerat ceva: „1. Contemplație 2. Orientare 3. Exercițiu 4. Verificare 5. «Utilarea»” reprezintă perspectivele fundamentale, reciproc ireductibile care definesc plimbarea; „1. Ce spune; 2. De ce spune ce spune; 3. Din «de ce spune», de ce spune așa cum spune; 4. Ce implică ce spune; 5. Ce nu spune, dar zace în ce spune; 6. Ce nu spune și nu zace în ce spune” indică perspectivele ireductibile din care poate fi abordat actul înțelegerii textului în calitate de cunoaștere hermeneutică. (Semințe, pp. 31, 39.)

A.D. a fost prieten și partener de discuții al lui Noica, fiind un lector exigent al manuscrisului Devenirii întru ființă (1981). Alături de Noica, a fost mentor spiritual al grupului de la Păltiniș, ai cărui membri au trecut, după apariția Jurnalului de la Păltiniș, de la Noica, ca maestru al „hermeneuticii demonstrative”, preocupată să atribuie lumii sensurile propriului sistem, la un altul, care nu era preocupat de sistem, ci voia, ca și Heidegger, ca discursul să exprime sensul latent, nemanifestat al temei abordate. (Liiceanu, 2004.) De asemenea, prin portretizarea lui A.D. ca mentor al grupului, se recupera la nivel simbolic legătura nemijlocită cu gândirea lui Heidegger, care îl aprecia în mod deosebit.

Scrierile lui A.D. ar putea constitui ultima moștenire filosofică semnificativă a generației de gânditori formați înainte de 1945. Ele constituie una dintre cele mai semnificative tentative de dezvoltare a gândirii metafizice întreprinse după 1950 în România.

BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRȚI DE AUTOR

Crase banalități metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie, Prefață de Gabriel Liiceanu, Postfață de A. Pleșu, București, Humanitas, 2004; trad. în franceză: Banalités Métaphysiques, G. Liiceanu, Introduction, trad. M. Dobré, Paris, Vrin, 2008; trad. în engleză: The World We Live In, col. „Phaenomenologica”, trad. J. Ch. Brown, Schwitzerland, Springer, 2017.
Cinci plecări din prezent. Exerciții fenomenologice, ed. G. Liiceanu, București, Humanitas, 2005.
Caietele timpului, ed. B. Mincă, C. Partenie, București, Humanitas, 2006; trad. în franceză: Cahiers du temps, trad. R. Otal, Paris, Vrin, 2010; trad. în germană: Chronos: Notizbücher über Zeit, col. „Orbis Phaenomenologicus”, trad. E. Cioflec, Würzburg, Königshausen & Neumann, 2017.
Semințe, ed. G. Liiceanu, B. Mincă, București, Humanitas, 2008.
Meditații despre epoca modernă, ed. G. Liiceanu, C. Cioabă, București, Humanitas, 2010.
O teză de doctorat la Dumnezeu. Antologie, prefață și cronologie de G. Liiceanu, București, Humanitas, 2016.

LITERATURĂ SECUNDARĂ

VOLUME COLECTIVE

P. Balogh, C. Ciocan (ed.), The Ocean of Forgetting. Alexandru Dragomir – A Romanian Phenomenologist. Studia Phaenomenologica IV (2004) 3-4.

STUDII ÎN REVISTE/VOLUME COLECTIVE

W. Biemel, „Erinnerungen an Dragomir”, Studia Phaenomenologica, vol. 4/3–4 (2004), pp. 13–15.
G. Bondor, “‘The good life’ and the Problem of Philosophy. The Phenomenology of Time at Alexandru Dragomir”. Hermeneia 2006 (special issue), pp. 116–129.
R. Breazu, „Nimic, existenţă şi timp în viziunea lui Alexandru Dragomir”, Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. 10 (2014), pp. 115–124.
I. C. Bursuc, „Alexandru Dragomir’s Quest for Identity”, Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy, vol. 11/2 (2019), pp. 746–755.
I. C. Bursuc, „Two Understandings of Wonder and Their Heideggerian Roots: Alexandru Dragomir and Anton Dumitriu”, Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenology, and Practical Philosophy, vol. 12/2 (2020), pp. 581–591.
C. Ciocan, „Philosophy without Freedom: Constantin Noica and Alexandru Dragomir”, Phenomenology 2005. Volume 3, Part 1, Selected Essays from Euro-Mediterranean Area, ed. Ion Copoeru, H.-R. Sepp, Bucharest, Zeta Books, 2007, pp. 63–79.
A. Cosmescu, „Practica scriiturii fenomenologice la Alexandru Dragomir”,Revista de Filosofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice, 3/181 (2019), pp. 285–287.
C. Ferencz-Flatz, „An involuntary phenomenologist. The case of Alexandru Dragomir”, Studies in East European Thought, vol. 69 (2017), pp. 45–55.
P. Marinescu, „Alexandru Dragomir”, in: Delsol & Nowicki (ed.), La vie de l’esprit en Europe Centrale et Orientale depuis 1945, Cerf, 2021, pp. 600–601.
C. Partenie, „Alexandru Dragomir: Portrait of the Solitary Philosopher”, Revue de metaphysique et de morale, vol. 75/3 (2012), pp. 455–463.
A. Simionescu-Panait, „Experienţa spaţialităţii în scrierile lui Alexandru Dragomir”, Studii de istorie a filosofiei româneşti, 10 (2013), pp. 148–163.
I. Tănăsescu, „Alexandru Dragomir – încercare de profil filosofic”, Studii de istorie a filosofiei românești, 19 (2023).
V. Visotchi, „Structura prezentului la Alexandru Dragomir”, in: Spicilegium Philosophicum, ed. Dan Siserman și Alin Tat, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2022, pp. 35–49.

PREFEȚE/POSTFEȚE