A B C D E F G H I J K L M N O P R S T V X Z
Că Ce Ci Cl Co Cu
Cio Cip

Cioran, Emil

(8 aprilie 1911, Rășinari – 20 iunie 1995, Paris)

Articol de Marius Dobre

Eseist, filosof și publicist. A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1928–1932). În perioada facultății și după, se află în cercul profesorului Nae Ionescu. Ajunge în Germania, la Berlin, cu o bursă de studii Humboldt (1933–1935), apoi la Paris, cu o bursă pentru doctorat a statului francez (1937); în 1938 se stabilește definitiv la Paris, fără a-și definitiva vreodată doctoratul. Până în 1938, în așa-numita perioadă românească a activității sale, este profesor la liceul Andrei Șaguna din Brașov timp de un an (1936–1937); în rest, colaborează la reviste culturale precum Gândirea, Vremea, Floarea de foc, Calendarul, Convorbiri literare, Azi. Publică cinci cărți în România, iar în Franța, alte zece. Primește două premii literare, singurele pe care le va accepta de-a lungul carierei sale de scriitor: unul în România, premiul Fundației Regale acordat tinerilor scriitori needitați (1934) pentru cartea Pe culmile disperării, al doilea, premiul Rivarol de debut în limba franceză (1950) pentru cartea Précis de décomposition.

Ca modalitate de expunere a ideilor, E.C. practică o filosofie de tip eseistico-literar, fragmentară, nesistematică, el mărturisindu-se un adept convins al gândirii anti-sistem. A fost numit moralist datorită vederii sale critice asupra ordinii umane, dar tot din același motiv a primit și eticheta de sceptic; pe cea din urmă o propunea el însuși pentru sine uneori, deși nu era convins că se ridică la înălțimea unui sceptic autentic, rămânând doar un „sceptic incomplet”.

Opera lui E.C. abordează o multitudine de probleme – din sfera culturii până la sfera vieții cotidiene, lucru care face dificilă sistematizarea. Există însă o arie tematică pentru care autorul a manifestat o evidentă preferință. Opțiunile filosofice ale lui E.C. au ca moment de pornire o criză existențială pe care ar fi suferit-o în adolescență, manifestată prin insomnii. Potrivit propriilor mărturisiri, criza a declanșat un fel de conștiință amplificată care ar fi avut ca efect dobândirea lucidității și negația în raport cu ordinea existentă în lume. Rădăcinile subiective ale scepticismului cioranian se află deci în această criză existențială. Scepticismul, pentru el, nu este doar o grilă de interpretare, ci și o temă de reflecție. Negația este superioară afirmației, întrucât, credea el, negația instituie omul drept conștiință separată de lume, în timp ce afirmația îl lasă doar spectator în fața lumii; în negație, spiritul e liber. Această atitudine sceptică și negaționistă a conturat anumite teme centrale de reflecție.

Problema vieții. În replică la perspectiva optimistă, E.C. vede în viață un proces productiv constant al nașterii, degradării și pieirii. Nu avem de-a face cu un soi de creativitate a naturii, ci cu o „demonie” a producerii și distrugerii, o devenire fără sens, fără un scop transcendent. Procesul se desfășoară la nivel imanent și are un caracter „irațional”. Nu oricine este destinat a trăi drama vieții: unii văd lumea și viața ca pe ceva exterior, văd simple fenomene, alții trăiesc și suferă odată cu lumea și viața. E.C. se considera un observator implicat, care trăiește tragedia vieții și suferă. Prin urmare, momentul care ne aruncă în viață, nașterea, este un eveniment nefericit; ea reprezintă momentul prim și indezirabil al tragediei umane. „Ne-nașterea” este preferabilă vieții, căci orice nou-născut e „un nefericit în plus”. Din perspectiva abordării sceptice a vieții, și problema morții capătă o nouă înfățișare. Pentru E.C., moartea este o prezență în interiorul vieții. Ea nu înseamnă, ca în creștinism, a trece în altceva, în transcendență; astfel, simbolul morții în viață devine „hoitul”, elementul perisabil prin excelență al entității ontice numite om.

În aceste condiții, este sinuciderea o soluție? Potrivit lui E.C., sinuciderea, ca act ultim de rezolvare a tuturor problemelor, nu înseamnă mai nimic, dar ideea în sine de sinucidere conferă omului o forță extraordinară în fața vieții. Ideea de sinucidere aduce cu sine o putere și o libertate absolute: omul știe că poate încheia oricând dacă vrea. Paradoxal, această idee ajută la continuarea vieții: când știi că poți termina oricând, devii stăpân absolut asupra vieții tale.

Viața trăită de om de la începuturi până în prezent ia forma istoriei; aceasta vădește aceeași lipsă de sens ca viața în genere. Istoria nu este o desfășurare globală cu un sens ascendent, o încarnare a progresului, așa cum o descriu „superficial” teoriile optimiste. E.C. formulează o concepție tragică asupra istoriei, întrucât simpla reflecție asupra acesteia conduce pentru el la concluzii evident pesimiste: ea este „negarea moralei”, „cea mai mare lecție de cinism care se poate închipui”. Istoria este deci doar un șir de evenimente nefericite, un șir de „catastrofe” ce se repetă în așteptarea catastrofei finale. Salvarea din istorie este post-istoria, o etapă care s-ar putea ivi după un eveniment catastrofal al omenirii sinonim cu sfârșitul istoriei; această nouă și ultimă stare înseamnă revenirea la ceea ce a fost omul înainte de „epopeea smintită” numită istorie, o stare fără evenimente, o stare a non-actului, vegetativă, cu viitorul suprimat, al doilea paradis.

Omenirea a avut totuși intuiția că acest timp creat de ea numit istorie nu este nici pe departe perfect; are nostalgia vremurilor paradisiace, are dorul vârstei de aur, al timpului fără de timp. De aceea, nu a renunțat niciodată la crearea unui alt timp cu intenția de a-l aduce în acest timp, în istorie; încercarea de a împăca prezentul veșnic cu istoria a dat naștere utopiei. Această ambiție vine în mintea omului ca urmare a existenței istorice promiscue, concretizată în inegalitate socială și mizerie. Comunismul, de exemplu, este o reconstrucție a paradisului după ideea egalitară.

Marele vinovat pentru toate cele descrise mai sus este Dumnezeu (chiar dacă și omul are rolul său). E.C. dezvoltă o pasiune pentru zona religiosului. Abordând ideea de Dumnezeu, el elaborează un soi nou de teologie, constând mai ales într-un rechizitoriu împotriva creației. Cele mai multe considerațiuni despre religie sunt relative la creștinism, majoritatea în cheie critică: creștinismul este un moment de involuție în raport cu lumea antică; el introduce ideea de păcat, condamnând metafizic omul prin vină; intervenția apostolului Pavel a fost una nefastă, care a perpetuat „tradiții detestabile” din Vechiul Testament, precum intoleranța, brutalitatea, provincialismul. Creștinismul se află însă astăzi în amurg, bolnav, depășit, tolerant, fără a mai scrie istorie impunându-se agresiv. E.C. a scris în perioada românească și o carte despre sfinți, o reevaluare a pasiunilor și exaltărilor născute din credință, care reflectă interesul autorului pentru aspectele de exces ale religiei (mistica).

România este o mare pasiune de tinerețe, redată într-o carte și în mai multe articole cu implicații politice de dreapta. Nemulțumit de starea istorică și culturală a țării sale, E.C. voia o schimbare. Cultura română este înrobită marilor culturi europene, fiind o cultură mică, locală, fără pretenții de universalism, iar istoria românilor este de fapt o sub-istorie, fiind lipsită de acțiune etc. Acestea sunt istoria și cultura unui popor supus vremurilor grele prin care a trecut, un popor vegetativ, incapabil de acțiune. Pornind de la aceste observații, E.C. propune proiectul utopic al unei Românii care să domine cultural și istoric măcar la nivelul Balcanilor. După stabilirea în Franța, E.C. a încercat să se delimiteze de această obsesie; a pomenit rar de ea și s-a crezut chiar vindecat.

Experiența sceptică este prin sine una traumatizantă, iar terapia lui E.C. a fost scrisul, terapie care s-a transformat de asemenea într-o temă de reflecție. Pentru el, scrisul nu a fost o simplă expunere a unor stări sufletești, a unor gânduri, ci o autentică salvare prin mărturisire. Dar scrisul nu a fost doar terapie personală, căci cărțile lui mai aveau un scop: acela de a-i „trezi” și pe alții, de a-i răscoli. Scopul acesta a fost, se pare, atins, dar nu neapărat prin ideile transmise, ci prin stil, judecând după succesul literar avut în ultima parte a vieții și după moarte.

Deși abordează teme mari ale filosofiei, E.C. respinge filosofia sau cel puțin filosofia în varianta ei de viziune sistematic-rațională asupra lumii. Filosofia se face vinovată de a nu fi acordat importanța cuvenită trăirii, nici măcar în forma ei cea mai dramatică, suferința; rațională cum e, filosofia este impersonală, o eludare a existenței prin explicații, iar explicația e doar o „proliferare de cuvinte” prin inventarea de termeni; existența rămâne la fel, doar prezentarea ei diferă de la un filosof la altul.

BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRȚI DE AUTOR

LUCRĂRI APĂRUTE ÎN ROMÂNIA:

  • Pe culmile disperării, București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1934.
  • Cartea amăgirilor, București, Editura Cugetarea, 1936.
  • Schimbarea la față a României, București, Editura Vremea, 1936 și 1941; traducere în franceză: Transfiguration de la Roumanie, Paris, L’Herne, 2009.
  • Lacrimi și sfinți, editura autorului, 1937.
  • Amurgul gândurilor, Sibiu, Editura „Dacia Traiană” (1940).
  • Îndreptar pătimaș I, București, Editura Humanitas, 1991; traducere în franceză: Bréviaire des vaincus, Paris, Éditions Gallimard, 1993.
  • Singurătate și destin, București, Editura Humanitas, 1991; traducere în franceză: Solitude et destin, Paris, Gallimard, 2004.
  • Douăsprezece scrisori de pe culmile disperării, Cluj, Apostrof, 1995.
  • Scrisori către cei de-acasă, București, Editura Humanitas, 1995.
  • Țara mea, București, Editura Humanitas, 1996.
  • Scrisori către Wolfgang Kraus. 1971–1990, București, Editura Humanitas, 2009.
  • Îndreptar pătimaș II, stabilirea textului, prefață și note de Constantin Zaharia, București, Editura Humanitas, 2011; traducere în franceză: Bréviaire des vaincus II, Paris, L’Herne, 2011.
  • Despre Franța, stabilirea textului, prefață și note de Constantin Zaharia, București, Editura Humanitas, 2011; traducere în franceză: De la France, Paris, L’Herne, 2011.
  • Razne, stabilirea textului, prefață și note de Constantin Zaharia, București, Editura Humanitas, 2012; traducere în franceză: Divagations, Paris, Éditions Gallimard, 2019.
  • Carnetul unui afurisit, stabilirea textului, prefață și note de Constantin Zaharia, București, Editura Humanitas, 2021; traducere în franceză: Fenêtre sur le Rien, Paris, Éditions Gallimard, 2019.
  • Opere, ediție îngrijită de Marin Diaconu, vol. I–II, București, Academia Română, Fundația pentru Știință și Arte, 2012, vol. III–IV, București, Academia Română, Fundația pentru Știință și Arte, Muzeul Național al Literaturii Române, 2017.

LUCRĂRI APĂRUTE ÎN FRANȚA:

  • Précis de décomposition, Paris, Éditions Gallimard, 1949.
  • Syllogismes de l’amertume, Paris, Éditions Gallimard, 1952.
  • La tentation d’exister, Paris, Éditions Gallimard, 1956.
  • Historie et utopie, Paris, Éditions Gallimard, 1960.
  • La chute dans le temps, Paris, Éditions Gallimard, 1964.
  • Le mauvais Démiurge, Paris, Éditions Gallimard, 1969.
  • De l’inconvénient d’être né, Paris, Éditions Gallimard, 1973.
  • Écartèlement, Paris, Éditions Gallimard, 1979.
  • Exercices d’admiration, Paris, Éditions Gallimard (1986).
  • Aveux et anathèmes, Paris, Éditions Gallimard, 1987.
  • Œuvres, Paris, Éditions Gallimard, col. Quarto, 1995.
  • Entretiens, Paris, Éditions Gallimard, 1995.
  • Cahier de Talamanca-Ibiza (texte choisi et présenté par Verena von der Heyden-Rynsch), Paris, Mercure de France, coll. „Le Petit Mercure”, 1997.
  • Cahiers. 1957–1972, Paris, Éditions Gallimard, 1997.
  • Exercices négatifs. En marge du „Précis de décomposition”, édition, avec postface, établie et annotée par Ingrid Astier, Paris, Éditions Gallimard, 2005.
  • Œuvres, édition établie, présentée et annotée par Nicolas Cavaillès avec la collaboration d’Aurélien Demars, Paris, Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 2011.
  • Lettres. 1961–1978, E. M. Cioran – A. Guerne, Paris, L’Herne, 2011.

LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRȚI DE AUTOR

  • Arșavir Acterian, Cioran, Eliade, Ionescu, Cluj, Editura Eikon, 2004.
  • Dumitra Baron, Á travers le verb. Cioran ou la hantise de la perfection, București, Muzeul Literaturii Române, 2014.
  • Iulian Băicuș, E. M. Cioran, Un fenomenolog al Neantului, București, Editura Corect Books, 2013.
  • George Bălan, În dialog cu Emil Cioran, București, Cartea Românească, 1996.
  • George Bălan, Emil Cioran. La lucidité libératrice, Josette Lyon, 2002.
  • Patrice Bollon, Cioran l’heretique, Paris, Gallimard, 1997.
  • Adrian Buzdugan, Procesul lui Cioran, Pitești, Editura Paralela 45, 2020.
  • Adrian Buzdugan, Filosofia ca meditație a nefericirii, București, Editura Litera, 2022.
  • Calinic Argeșeanul, Adevăratul Cioran, București, Editura Eikon, 2015.
  • Nicholas Cavaillès, Cioran malgré lui. Ecrire à l’encontre de soi, Paris, CNRS Éditions, 2011.
  • Liviu Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei, București, Humanitas, 2005.
  • Doina Constantinescu, Cioran și provinciile melancoliei, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2003.
  • Sylvain David, Cioran. Un héroïsme à rebours, Montréal, Presses Universitaires de Montréal, 2006.
  • Ion Deaconescu, Cioran sau mântuirea prin negare, Craiova, Editura Europa, 1998.
  • Aurélien Demars, Le pessimisme jubilatoire de Cioran. Enquête sur un paradigme métaphysique négatif, S. E. Université Jean-Moulin Lyon 3, 2007.
  • Marin Diaconu, În tânăra generație și înspre filosofare, București, Editura Semne, 2021.
  • Marius Dobre, Les certitudes d’un sceptique – Emil Cioran, Iași, Junimea, 2013.
  • Marius Dobre, Studii și eseuri despre Cioran, Iași, Junimea, 2013.
  • Ion Dur, De la Eminescu la Cioran, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996.
  • Ion Dur, Cioran conform cu originalul, București, Editura Tritonic, 2016.
  • Ilina Gregori, Cioran. Sugestii pentru o bibliografie imposibilă, București, Humanitas, 2012.
  • Maria Liliana Herera, Cioran: lo voluptuoso, lo insolubile, Pereira, Plubliprint, 2003.
  • Doris Heres, Die Beziehungen der französischen Werke Emile Ciorans zu seinen ersten rumänischen Schriften, Bochum, Studienverlag Dr. N. Brockmeyer, 1988.
  • Rolland Jaccard, Cioran et compagnie, Paris, P.U.F., 2005.
  • Sylvie Jaudeau, Cioran ou le dernier homme, Paris, José Corti, 1990.
  • William Kluback, Michael Finkenthal, The Temptations of Emile Cioran, New York, Peter Lang Publishing, 1997.
  • Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme, Paris, PUF, 2002.
  • Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E. M. Cioran, București, Humanitas, 1995.
  • Joan Manuel Marin, Ciorán, o el laberinto de la fatalidad, Valencia, Institució Alfons el Magnànim, 2001.
  • Bernd Mattheus, Cioran: Porträt eines radikalen Skeptikers, Berlin, Matthes & Seitz, 2007.
  • Irina Mavrodin, Cioran sau marele joc. O poietică/poetică a ambiguității, București, Institutul Cultural Român, 2007.
  • Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran și fascinația nebuniei, București, Humanitas, 2010.
  • Simona Modreanu, Cioran sau rugăciunea interzisă, Iași, Junimea, 2003.
  • Simona Modreanu, Cioran, Iași, Junimea, 2005.
  • Simona Modreanu, Cioran ou la chance de l’échec, Paris, Éditions Unicité, 2021.
  • Ionel Necula, Căderea după Cioran, București, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005.
  • Ionel Necula, Cioran. De la identitatea popoarelor la neantul valah, București, Editura Saeculum, 2003.
  • Dan Gabriel Onțeluș, Emil Cioran, un exeget liric al căderii, Iași, Junimea, 2000.
  • Nicole Parfait, Cioran ou le défi de l’être, Paris, Desjonquères, 2001.
  • Horia Pătrașcu, Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative, București, Editura Trei, 2014.
  • Radu Gabriel Pârvu, Paradigme culturale complementare: Noica și Cioran, Iași, Institutul European, 2008.
  • Marta Petreu, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României”, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1999.
  • Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, Iași, Polirom, 2008.
  • Vincent Piednoir, Cioran avant Cioran. Histoire d’une transfiguration, Marseille, Éditions Gaussen, 2013.
  • Valentin Protopopescu, Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză, București, Editura Trei, 2003.
  • Mario Andrea Rigoni, Cioran dans mes souvenirs, Paris, PUF, 2009.
  • Mario Andrea Rigoni, Per Cioran, Napoli, La scuola di Pitagora, 2017.
  • Renzo Rubinelli, Tempo e destino nel pensiero di E.M. Cioran, Roma, Aracne Editrice, 2014.
  • Fernando Savater, Ensayo sobre Cioran, Madrid, Taurus, 1975.
  • Alexandru Seres, Cioran, omul incomplet, București, Editura Tracus Arte, 2021.
  • Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârșirilor, București, Editura Tracus Arte, 2014.
  • Mihaela-Gențiana Stănișor, Les „Cahiers” de Cioran – l’exil de l’être et de l’œuvre. La dimension ontique et la dimension poïétique, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2005.
  • Mihaela-Gențiana Stănișor, La Moïeutique de Cioran. L’expansion et la dissolution du moi dans l’écriture, Paris, Classiques Garnier, 2018.
  • Philippe Tifreau, Cioran ou la dissection du gouffre, Paris, Henri Veyrier, 1991.
  • Anna Maria Tripodi, Cioran, metafisico dell’impossibile, Roma, Japadre Editore, 1987.
  • Nicolae Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie, Cluj, Limes, 2008.
  • Ion Vartic, Cioran naiv și sentimental, Iași, Polirom, 2011.
  • Ciprian Vâlcan, La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes dans l’oeuvre de Cioran, București, Editura Institutului Cultural Român, 2008.
  • Franz Winter, Emil Cioran und die Religionen. Eine interkulturelle Perspektive, Bautz (Interkulturelle Bibliothek), Nordhausen, 2007.
  • Constantin Zaharia, La parole mélancolique. Une archéologie du discours fragmentaire, Editura Universității din București, 1999.
  • Ilinca Zarifopol-Johnston, Searching for Cioran, Bloomington, Indiana University Press, 2008.

VOLUME COLECTIVE

  • Simona Constantinovici (coord.), Dicționar de termeni cioranieni, vol. I–II, Timișoara, Editura Universității de Vest, Milano, Criterion Editrice, 2020.
  • Aurélien Demars, Mihaela Gențiana Stănișor (eds.), Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques, vol. I–VI, Paris, Classiques Garnier, 2015–2022.
  • Marin Diaconu (ed.), Pro și contra Emil Cioran, București, Humanitas, 1998.
  • Marin Diaconu, Mihaela Gențiana Stănișor (eds.), Întâlniri cu Cioran, vol. I–II, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2010–2011.
  • Marin Diaconu (ed.), Întâlniri cu Cioran, vol. III–IV, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2013–2014.
  • Eugène van Itterbeck (ed.), Cahiers Emil Cioran. Approches critiques, vol. I–XI, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, Leuven, Les Sept Dormants, 1999–2010.
  • Gabriel Stănescu (ed.), Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil, București, Criterion Publishing, 2007.
  • Laurence Tacou, Vincent Piednoir (eds.), Cioran, Paris, L’Herne, 2009.
  • Stelian Tănase (ed.), Cioran și securitatea, Iași, Polirom, 2010.
  • Ciprian Vâlcan (ed.), Cioran. Un aventurier nemișcat. 30 de interviuri, București, Editura All, 2015.

ARTICOLE ÎN PUBLICAȚII ȘTIINȚIFICE

  • Alkemie – Revue semestrielle de littérature et philosophie. Cioran, no. 6/2010, Falconara Marittima (AN), L’Orecchio di Van Gogh (Italia).
  • Revue roumaine de philosophie, nr. 1, 2021 : „Cioran. 110e anniversaire”.
  • Revista de filosofie, nr. 2, 2021 : „Cioran. 110 ani de la naștere”.