(27 decembrie 1897, Giurgiu – 21 mai, 1964, Bucureşti)
articol de Vlad Alexandrescu
Filosof şi profesor. Născut la Giurgiu, dintr-o familie care aparţinea acelei burghezii care a sprijinit creşterea tînărului Regat al României sub domnia lui Carol I. A avut parte de o bună educaţie la Giurgiu, apoi la Bucureşti. A făcut studii avansate de filosofie la Viena, apoi la Tübingen, Germania (1921-1924). Teza de doctorat, Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, este o primă cercetare în teoria valorilor. În 1924, T.V. a început să predea estetică la Universitatea din Bucureşti, susţinînd, alternativ, prelegeri despre filosofia culturii şi despre ideile fundamentale ale culturii moderne. În urma cercetărilor sale în istoria şi critica literaturii, interesele sale filosofice s-au extins, dobîndind o nouă dimensiune (Poesia lui Eminescu, 1930; Ion Barbu, 1935; Junimea, 1944). Este ales membru corespondent al Academiei Române (1935). În timpul războiului a început să lucreze la studiile sale de stilistică, deschizînd o nouă cale în cercetarea literară românească (Arta prozatorilor români, 1941). În 1942 a scris o Introducere în teoria valorilor. În 1948, în urma reformei comuniste a învăţămîntului, catedra de estetică de la Universitatea din Bucureşti a fost desfiinţată şi T.V. nu a avut altă alternativă decît să predea literatură universală. Această interdicţie a pus practic capăt activităţii sale filosofice. Pînă în 1955 publicaţiile sale au rămas puţine la număr, T.V. dedicîndu-şi cea mai mare parte a timpului traducerilor din literatura universală (Goethe, Shakespeare). În 1950 a compus poemul Arcadia. Rămas nepublicat şi necunoscut in circuitul literar, poemul este o critică a gîndirii utopice şi a captivităţii României în închisoarea stalinistă. Membru titular al Academiei (1955), T.V. devine astfel o figură a culturii oficiale. Pe lîngă scrierile sale despre literatura universală, uneori prezentate în forma unor scurte monografii (Schiller, 1961; Goethe, 1962; Ideile lui Stendhal, 1959), T.V. a putut acum să reia şi să urmărească preocupările sale mai vechi de stilistică. O altă supapă pentru preocupările sale filosofice a constituit-o istoria ideilor; interesul său pentru acest domeniu avîndu-şi originea în componenta istorică a prelegerilor sale mai vechi despre filosofia culturii (Istoria ideii de geniu, 1964, neterminată, publicată postum). În ultimii săi ani, înconjurat de discipoli şi respectat de tînăra generaţie, T.V. şi-a asumat rolul unui moralist, după cum se vede din schiţele autobiografice, din articolele sale pe teme generale sau din conversaţiile sale particulare. Este cert, însă, că a fost chinuit de conştiinţa tragică a nu se putea obişnui intelectual cu dezastrul prăbuşirii României sub comunism.
Cu Estetica (1934-1936), T.V. se situează în cîmpul cercetării cunoscute ca Aesthetik und allgemeine Kunstwissenschaft, domeniu inaugurat de Max Dessoir şi Emil Utitz. Tratatul explorează problema operei de artă, fiind urmărite mai întîi forma pură a organizării acesteia, apoi raporturile ei cu societatea, influenţa ei asupra societăţii, şi felul în care opera de artă îmbogăţeşte şi înalţă cultura materială. Idea călăuzitoare din Estetica este aceea după care opera de artă – produs al transformării suferite de un material oarecare – este o formă a muncii omeneşti. Dar în vreme ce alte feluri de muncă umană au ca rezultat opere care pot fi cu uşurinţă înlocuite de altele, perfectibile, opera artistului este perfectă şi de neînlocuit. Ca atare, ea se aseamănă creaţiilor naturii. Mai mult, de vreme ce arta este o formă perfectă a muncii, T.V. ajunge la concluzia că „indiferent de formele pe care le îmbracă, munca omenească are nevoie să năzuiască la condiţia artei”. Reflecţia aprofundată asupra fenomenului artistic înţeles ca activitate teleologică îl determină pe T.V. să evidenţieze factorii conştienţi şi raţionali implicaţi în procesul de creaţie artistică. Arta impregnează diversele sale forme de creaţie cu valori care derivă din toate domeniile culturii contemporane şi devine, prin conţinutul ei extra-estetic, grăitoare pentru oameni, parte a mobilităţii vieţii istorice şi o sursă de inspiraţie pentru societate.
Interesul lui T.V. pentru filosofia culturii se regăseşte într-o primă formulare în „Concepţia raţionalistă şi istorică a culturii” (1929), care este ecoul unei dezbateri franco-germane privind dezvoltarea culturii la care au luat parte intelectuali precum Ch. Andler, P. Lasserre, H. Massis, E.R. Curtius, E. Troeltsch şi O. Spengler. Studiul lui T.V. retrasează stadiile configurării raţionalismului şi istorismului de la Rousseau la Nietzsche, indică limitele fiecărei abordări şi introduce premisele unei sinteze originale. T.V. pune în lumină raţionalismul Luminilor din perspectiva clasicismului german şi a idealului său uman, pe care T.V. îl vede ca pe o reînviere a idealului grec antic (Idealul clasic al omului, 1933). Cît despre istorismul şi doctrina independenţei culturilor pe care acesta îl promovează, T.V. este în mod special atras aici de ideea de valoare ca punct focal al oricărui sistem de valori ale culturii. T.V. extinde mai departe această sinteză în Filosofia culturii (1944), pe măsură ce reflectează mai adînc asupra ideii de cultură ca „operă a libertăţii omeneşti”. Concepţia activistă a culturii, pe care o dezvoltă aici, afirmă „expresia suverană a libertăţii omeneşti, aşa cum izvorăşte ea în actul creator al culturii. “ (Opere, vol. VIII, p. 313)
Nucleul filosofic al gîndirii lui T.V. se vede cel mai bine în lucrările sale de axiologie, în care se pot sesiza ecouri ale anilor petrecuţi în Germania, ale neokantianismului şi ale lecturilor sale din M. Scheler şi N. Hartmann. De-a lungul anilor T.V. a încercat să definească, în mai multe rînduri, conceptul de valoare, concept central atît pentru estetica precum şi pentru filosofia culturii elaborate de el. În cele din urmă T.V. a ales să se întemeieze pe psihologia empirică a lui Brentano şi, în Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei (1942), el a definit valoarea ca obiect al dorinţei. Însă, spre deosebire de tradiţia kantiană, pentru T.V. actele conştiinţei nu îşi produc, ci mai degrabă îşi conţin, obiectele. În consecinţă, valoarea nu este un reflex al subiectivităţii, ci o realitate obiectivă şi specială, ca la Hartmann şi la Scheler. Pe de altă parte, valoarea nu precede, ci mai curînd îi succede dorinţei, aşa cum orice obiect urmează actului care îl conţine. Lucrurile investite cu valoare (bunurile) au adîncime ontologică şi ne solicită să descoperim valorile care se află în ele. Persoanele sunt configuraţii care ne forţează să pătrundem în adîncimea lor, fiind tototdată, pe de altă parte, şi centre ale propriilor lor investiri de valoare. Ele nu ne rămîn niciodată indiferente, ci ne forţează să luăm atitudine în raport cu valorile pe care le exprimă. T.V. oferă o descriere şi o clasificare a valorilor precum şi un sistem raţional care dă seamă de acestea, sistem pe care el îl consideră închis sub aspectul clasei, dar deschis sub aspectul conţinutului. Teoria se deschide mai departe spre morală prin formularea unei ierarhii a valorilor, considerate ca fiind obiective.