(1820, Bucureşti – 1 mai 1885, Bucureşti)
articol de Bogdan Rusu
Filosof, jurist, profesor român. S-a născut într-o familie de origini probabil greceşti, dar împământenită. A făcut studii secundare în Bucureşti. În 1841 este trimis în străinătate, ca bursier al statului. A studiat în Franţa iar mai apoi în Germania, la Berlin. Printre profesorii pe care a putut să-i audieze se numără Victor Cousin, Schelling sau Adolf Trendelenburg. La întoarcere avea titlul de doctor în filosofie, precum şi un atestat că urmase dreptul. După venirea în ţară a ocupat diverse funcţii, în justiţie şi în învăţământ. Îşi începe cariera didactică în 1850, ca profesor de filosofie pentru clasele VI-VII la Colegiul de la Sf. Sava, unde va preda până în 1864. În 1863 devine profesor la Şcoala superioară de literatură, viitoarea Facultate de litere. Din 1864 este profesor universitar, la această facultate a nou-înfiinţatei Universităţi din Bucureşti. Este de asemenea profesor şi la Şcoala normală superioară din Bucureşti, actualul Colegiu Caragiale (1885). În 1859 este director provizoriu al Eforiei instrucţiei publice. Între 1871-1885 a fost Rectorul Universităţii din Bucureşti. Pentru meritele sale în sprijinirea învăţământului românesc, a fost decorat în 1880 cu ordinul Bene merenti clasa a I-a. A intrat şi în rangurile micii boierii, fiind înălţat pitar în 1851 şi apoi, în 1855, serdar.
În filosofie, I.Z. a lăsat o traducere din franceză a unui manual pentru pregătirea bacalaureatului (1841), precum şi o disertaţie inaugurală despre Kant, publicată în latină şi franceză (1848). I.Z. este prin această lucrare primul exeget român al lui Kant. Manualul pe care l-a tradus I.Z. se numeşte Réponses aux questions de philosophie contenues dans le programme adopté pour l’examen du baccalauréat ès Lettres, Paris, Librairie Classique et Elémentaire de L. Hachette, 1835. Autorul era Antoine Charma (1801-1869), profesor universitar la Caen, unul dintre discipolii lui Victor Cousin. Astfel, prin traducerea sa, I.Z. este primul propagator important al eclectismului în Ţările Române.
În disertaţia din 1848, I.Z. expune în linii mari filosofia lui Kant, pe care o plasează mai întâi în context istoric, după care oferă o critică sumară a acestei filosofii. Kant este nemuritor, spune I.Z., nu atât prin realizările lui efective, unde s-a mai şi înşelat, cât prin curentul pe care l-a creat în filosofie, criticismul. Acesta este caracterizat ca „aspiraţia adâncă a filosofiei, după care raţiunea nu consideră adevărat decât ceea ce a recunoscut ea ca atare, după o matură cercetare”. Filosoful german a realizat primul aşezarea ştiinţei naturii pe baze matematice. Tot el a arătat că multe concepte din vechea filosofie nu aparţin filosofiei teoretice, ci celei morale, şi a pus în raţiune temeiul unei vieţi drepte şi cinstite. În acest fel, Kant a făcut din raţiune centrul filosofiei, limitându-i domeniul şi nelăsând-o să se aplice problemelor din afara acestuia.
Filosofia lui Kant este punctul culminant în care se întâlnesc, pe deplin fundamentate metafizic, filosofia naturii şi filosofia libertăţii. Or, tocmai raportul metafizic dintre legile naturale şi legile morale este problematic în viziunea lui I.Z. şi asupra acestuia se concentrează obiecţia cea mai importantă dintre cele cinci pe care el le aduce gânditorului german. După I.Z., distincţia dintre natură şi libertate nu poate fi menţinută, în limitele filosofiei kantiene, întrucât „nici natura nu pare a fi lipsită cu totul de libertate, nici libertatea nu pare a se ridica deasupra naturii”. I.Z. sugerează unificarea filosofică a naturii cu libertatea, întrucât libertatea este, după el, inerentă naturii. I.Z. înţelege să transfere naturii libertatea spiritului, în loc de a transfera asupra acestuia determinismul naturii. În acest imperiu cosmic al libertăţii el vede operând cauzalitatea finală, care se împlineşte prin Providenţa divină. În acest fel, acţiunile morale ar izvorî dintr-o „datorie a naturii”. Numai aşa caracterul de „adevărat organism” al lumii precum şi „adevărata armonie a lucrurilor naturale” pot fi salvate şi numai astfel se poate concepe o teodicee operaţională.
Obiecţiile lui I.Z. arată influenţa pe care a avut-o asupra gândirii sale Schelling, profesorul său la Berlin până în 1846, al cărui nume este şi citat în disertaţie.
BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ
CĂRȚI
- De Kantianæ philosophiæ principiis ac dignitate, dissertatio inauguralis, Berlini, typi Gustavi Schade, 1848, 31 p.
- Principes et mérite de la philosophie de Kant, dissertation inaugurale, Berlin, typographie Gustav Schade, 1848, 46 p.
- „Principiile şi meritul filosofiei lui Kant” (excerpte), în Gândirea românească în epoca paşoptistă, antologie, studiu si bibliografie de Paul Cornea ; text stabilit, note si medalioane biografice de Mihai Zamfir, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, vol. 2, pp. 372-382
TRADUCERI
- Elemente de filosofie după A. Charma, Bucuresci, în tipografia lui Eliad, 1841.
LITERATURĂ SECUNDARĂ
- Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a 2-a, ed. şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Minerva,1982
- Oprea, Ioan, Terminologia filosofică românească modernă: studiu asupra epocii de formare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996