A B C D E F G H I J K L M N O P R S T V X Z
Bă Bi Bl Bo Br Bu

Basarab, Neagoe

(c. 1482 — 15 septembrie 1521)

articol de Gheorghe Bobînă

Domn al Ţării Româneşti (1512–1521) căruia i se atribuie scrierea parenetică în limba slavonă Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. După unele surse, N.B. ar fi fost fiul natural al lui Basarab cel Tânăr şi al Neagăi, adoptat de Pârvu Craiovescu; după altele, fiul natural al lui Pârvu Craiovescu. Primeşte educaţie în familia Craioveştilor (cu ajutorul cărora se înscăunează) şi de la Nifon, fostul patriarh de Constantinopol, mitropolit al Ţării Româneşti (1503–1506), o instruită personalitate a vremii. A fost grămătic, vătaf peste vânători, postelnic şi comis, implicat în viaţa curţii încă din prima tinereţe; după înscăunare, este activ şi în viaţa culturală a ţării, prilej cu care patronează edificii de cult (ctitoria lui cea mai importantă fiind mănăstirea de la Curtea de Argeş), dar şi diverse scrieri (printre care panegiricul Viaţa şi traiul sfântului Nifon, redactat de călugărul Gavril de la Muntele Athos).

Originalul integral al Învăţăturilor… s-a pierdut, dar Biblioteca Naţională din Sofia păstrează câteva fragmente din acesta (mss. slav nr. 313). Cele nouă manuscrise existente la Bucureşti sunt traduceri în limba română datând din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Cea mai veche ediţie în limba română a Învăţăturilor…, publicată la Bucureşti, în 1843, de Ioan Eclesiarhul Curţii (republicată de Iorga în 1910), a avut la bază mss. nr. 115 (de la Blaj), o traducere românească plasată în secolul al XVII-lea. Există şi o versiune grecească din secolul al XVII-lea, păstrată la Muntele Athos (folosită de D. Russo în vederea unei ediţii critice rămasă neterminată). Faptul că versiunile existente sunt destul de diferite unele în raport cu altele conduce la ideea că Învăţăturile… au suferit importante modificări de-a lungul timpului prin adăugiri şi inserări aparţinând diferiţilor copişti şi posesori ai manuscriselor (Ioan Eclesiarhul însuşi, ca editor, ar fi intervenit masiv în text).

Au existat controverse privind epoca în care a fost scrisă, paternitatea şi autenticitatea scrierii, dispută care i-a antrenat, printre alţii, pe N. Iorga, A. D. Xenopol, Sextil Puşcariu, Ioan Bogdan, Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă (aceştia pledând pentru auctoriatul lui N.B.), D. Russo (primul care a contestat paternitatea lui N.B.) şi P. P. Panaitescu (situaţi pe poziţia adversă, conform căreia lucrarea în discuţie este compilaţia unui călugăr de la începutul secolului al XVII-lea, admirator al domnitorului). Teza lui Iorga se sprijină pe acele fragmente care vădesc o foarte bună cunoaştere a vieţii de curte de la jumătatea secolului al XVII-lea, în vreme ce contraargumentele lui Russo vizează îndeosebi pasajele din care reiese că autorul are mai degrabă viziunea, înclinaţiile şi preocupările unui călugăr decât ale unui domnitor.

Învăţăturile… reprezintă un manual de educaţie religioasă, morală şi politică de tip oglinda principelui (gen literar frecventat în Evul Mediu). Lucrarea are ca presupoziţie de bază ideea originii divine a puterii domneşti, ca urmare a unui aranjament de tip contractual. O atare sursă prestigioasă (voinţa divină) avea scopul de a valida acţiunile „alesului”, de a le împinge dincolo de orice judecată umană, care devine inaplicabilă. Guvernarea absolută a „principelui luminat” este concepută ca un contract între divinitate şi viitorul domn, căruia i se fac cunoscuţi termenii contractului. N.B. trece, aşadar, la iniţierea fiului său Theodosie, pe care şi-l dorea urmaş la tron, scop în care mobilizează un inepuizabil arsenal de pilde. Deşi lucrarea este o compilaţie (termen care trebuie înţeles din perspectiva epocii în care a fost scrisă, când compilaţia era un stil legitim pentru lucrările religioase, susţinut de autoritatea revelaţiei divine, care ar sta la baza surselor întrebuinţate), o sinteză a unor lungi fragmente din Biblie (îndeosebi din Cartea Regilor şi Ecleziastul), scrieri isihaste, ale sfinţilor părinţi şi ale diverşilor comentatori, autorul îşi permite interpretări şi comentarii proprii. Originalitatea scrierii, atât cât este, funcţionează însă în limitele admise de genul abordat: pentru ca învăţăturile să fie lucrative, acestea trebuiau să se revendice de la o incontestabilă autoritate supralumească.

Prima parte a Învăţăturilor…, teoretică, în care prevalează textele religioase (şi care furnizează bazele spirituale ale celei de-a doua), debutează cu un îndrumar pentru uzul monarhilor de drept divin. Întreg contextul acestei prime părţi este traversat de întrebarea filosofică „ce este omul?”, căreia N.B., deşi nu se îndoieşte nici o clipă de calitatea lui Dumnezeu de creator absolut al lumii şi al omului, îi găseşte răspunsuri tipic umaniste. Discursul filosofico-religios al domnitorului exprimă convingerea acestuia în excelenţa fiinţei umane, în capacitatea acesteia de a raţiona, de a alege, de a cunoaşte şi stăpâni lumea. Deşi creată de Dumnezeu, lumea aparţine omului. Situat pe o poziţie specifică antropocentrismului renascentist, N.B. priveşte omul în calitate de stăpân al lumii, situat în vârful piramidei naturale şi înzestrat cu voinţă de acţiune – concepţie voluntaristă extrem de îndepărtată de imaginea omului pe care o va construi Miron Costin, de pildă, un om fatalmente situat „supt vremi”. În spiritul timpului său, N.B. împărtăşeşte o viziune dualistă asupra omului, acesta din urmă fiind văzut ca o sinteză a două entităţi aflate în tensiune, trupul şi sufletul. Deşi supus corupţiei şi viciului, trupul nu este un rău în sine; pledoaria lui N.B. este pentru cumpătare, iar nu pentru asceză. Perspectiva stoică moderată, a justei măsuri, este ceea ce îl determină pe domnitor să condamne egoismul, lăcomia, desfrâul etc., dar nu şi bucuriile vieţii, atunci când sunt însoţite de o atitudine raţională şi cumpătată. Prima parte are toate caracteristicile unei antologii pedagogice conţinând pilde preluate din Vechiul Testament, Noul Testament, Panegiricul lui Constantin cel Mare de Eftimie, patriarhul Târnovei, predicile lui Ioan Hrisostom, fragmente din Varlaam şi Ioasaf etc. Întâlnim aici şi meditaţia pe marginea „deşertăciunii lumii” (vanitas vanitatum), precum şi alte motive care au făcut carieră în epocă (ubi sunt?, fortuna labilis).

Dacă partea întâi expune condiţiile acţiunii şi ale comportamentului monarhic (şi uman, în genere), cea de-a doua este preponderent aplicată, capitolele sale (dacă le excludem pe primele patru, de natură să opereze legătura între cele două mari secţiuni, destul de diferite) fiind dedicate misiunii politice şi etice a statului şi domniei. Capitolul II (Despre frica şi dragostea lui Dumnezeu), după unii comentatori, ar fi original („cea dintâi creaţie oratorică religioasă românească” – D. Zamfirescu). În ceea ce priveşte autenticitatea capitolului III (conceput ca o „scrisoare” – după cum arată titlul originalului slavon – către mama şi copiii săi decedaţi), unii consideră că este în afara oricăror dubii (a se vedea N. Iorga, D. Zamfirescu), în vreme ce alţii (D. Russo, în special), care au identificat numeroase inadvertenţe şi pasaje contradictorii, o pun serios la îndoială. În următoarele capitole (oarecum laice şi pragmatice în comparaţie cu ceea ce se poate citi în prima parte), N.B. „dezvăluie” fiului său parametrii comportamentului ideal, care să consolideze autoritatea domnului asupra supuşilor. Consideraţiunile îi sunt tributare unui model politic de notorietate în epocă, cel al domnului luminat (invocând drept exemplu pe Alexandru Macedon, prin contrast cu autocratismul de care s-ar fi făcut vinovaţi Cezar sau Cirus cel Mare).

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie sunt traversate de o concepţie etică şi politică ce rareori depăşeşte cadrele gândirii religioase medievale (o face îndeosebi în aprecierile umaniste asupra omului – stăpân al lumii), dar care prevesteşte un nou orizont al gândirii sociale şi politice, deschizând calea umanismului în cultura română.

BIBLIOGRAFIE PRINCIPALĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Ţării Româneşti Neagoe Basarab Voevod către fiul său Teodosie, dat la lumină de Ioan Eclesiarhul Curţii, Bucureşti, Tipografia Colegiului „Sf. Sava”, 1843.
  • Învăţăturile lui Neagoe-Vodă (Basarab) către fiul său Teodosie, cu o prefaţă de N. Iorga, Vălenii-de-Munte, „Neamul Românesc”, 1910; reeditare: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, cu o prefaţă de Nicolae Iorga, ediţie îngrijită şi referinţe critice de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 100+1 Gramar, 2003.
  • Învăţăturile lui Neagoe Basarab, Domnul Ţării Româneşti (1512–1521): versiunea grecească, editată şi însoţită de o introducere şi traducere în româneşte de Vasile Grecu, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1942; reeditare: Bucureşti, Teşu, 2007.
  • Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de F. Moisil şi D. Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de D. Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, 1971.
  • Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, traducere din originalul slavon de G. Mihăilă, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Bucureşti, Minerva, 1984.
  • Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Versiunea originală, ediţie facsimilată după unicul manuscris păstrat. Transcriere, traducere în limba română şi studiu introductiv de prof. dr. G. Mihăilă. Cu o prefaţă de D. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1996.
  • Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Chişinău, Litera, 1997, 2001.

MANUSCRISE

  • Biblioteca Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române: mss. nr. 109 – fostul mss. nr. 115 de la Blaj.
  • B.A.R.: mss. nr. 464 (din 1682, f. 43–51), 1062 (din 1727), 1069 (din 1817), 2714 (din 1816), 3402 (de la începutul secolului al XIX-lea), 3488 (de la începutul secolului al XVIII-lea), 3572 (din 1781), 3580 (din 1809), 5217 (de la sfârşitul secolului al XIX-lea, f. 75–112v).

LITERATURĂ SECUNDARĂ

CĂRŢI DE AUTOR

  • Pavel Chihaia, De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab: interferenţe literar-artistice în cultura româneasca a evului de mijloc, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1976.
  • Radu-Ştefan Ciobanu, Neagoe Basarab: 1512–1521, Bucureşti, Editura Militară, 1986.
  • Nicolae Ghica-Budeşti, Înrâuririle străine de la origină până la Neagoe Basarab, Bucureşti, Datina Românească, 1927.
  • Vasile Grecu, Manuscrisul din 1654 pretins pierdut al învăţăturilor lui Neagoe Basarab, Bucureşti, Bucovina, I.E. Torouţiu, 1939 [Extras din Convorbiri Literare, nr. 10–12, 1939].
  • Iuvenalie Ionaşcu, Neagoe Basarab, principe isihast, Curtea de Argeş, Editura Dacpress, 2005.
  • Manole Neagoe, Neagoe Basarab, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.
  • P.P. Panaitescu, Învăţăturile lui Neagoe Basarab: problema autenticităţii, Bucureşti, Tipografia Cartea Româneasca, 1946.
  • Stoian Romanski, Mahnreden des Walachischen Wojwoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios, Leipzig, 1908.
  • Iancu St. Toma, Domnia în concepţia Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Mârvan”, s.a. [1943].
  • Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab şi „Învăţăturile” către fiul său Theodosie. Problemele controversate, Bucureşti, Editura Minerva, 1973.

CAPITOLE ÎN CĂRŢI DE AUTOR

  • Gheorghe Bobînă, Umanismul în cultura românească din secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, Chişinău, Epigraf, 2005.
  • Gheorghe Al. Cazan, „Neagoe Basarab – particularităţi ale unui prim discurs umanist”, în Gh. Al. Cazan, Filosofie românească de la Zalmoxis la Titu Maiorescu, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, 2001, pp. 53–61.
  • Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, pp. 71–79.
  • B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, vol. II, Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVI-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, Bucureşti, Noua Tipografie Naţională, 1879, pp. 439–448.
  • Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, pp. 232–254.
  • Constantin Noica, „Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”, în C. Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 12–18.
  • P.P. Panaitescu, „Învăţăturile atribuite lui Neagoe Basarab. O reconsiderare”, în Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
  • Edgar Papu, Din clasicii noştri, Bucureşti, Eminescu, 1977, pp. 20–28.
  • Edgar Papu, Barocul ca tip de existenţă, II, Bucureşti, Minerva, 1977, pp. 257–272.
  • Al. Piru, Literatura română veche, ed. a II-a, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962, pp. 38–42.

ARTICOLE ÎN VOLUME COLECTIVE

  • *** Neagoe Basarab, 1512–1521: la 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti. Volum omagial, publicat de Societatea culturală „Neagoe Basarab” din Curtea de Argeş, Bucureşti, Minerva, 1972.
  • Rodica Şuiu, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1979, pp. 470–472.

STUDII INTRODUCTIVE

  • George Mihăilă, „Originalul slavon al «Învăţăturilor» şi formaţia culturală a lui Neagoe Basarab”, în Învăţăturile…, ed. cit., 1971, pp. 57–104.

ARTICOLE ÎN PUBLICAŢI ŞTIINŢIFICE

  • M. Cazacu, „La place des «Enseignements du Prince Neagoe Basarab à son fils Théodose» dans l’histoire des idées politiques”, Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg), vol. jubiliar (1949–1989), 1989, pp. 107–121.
  • N. Stoicescu, „La politique de Neagoe Basarab et ses Preceptes pour son fils Theodose”, Revue roumaine d’histoire, t. IX, nr. 1, 1970.

ARTICOLE ÎN REVISTE DE CULTURĂ

  • M. Cismărescu, „O controversă care continuă”, Revista scriitorilor români (München), nr. 13, 1975, pp. 135–150.
  • Constantin Noica, „Neagoe Basarab şi treptele desăvârşirii”, Universul literar, vol. 49, nr. 20, mai 1940, p. 1.
  • Constantin Noica, „Pentru o altă istorie a gândirii româneşti – în marginea învăţăturilor lui Neagoe Basarab”, Saeculum, I, martie–aprimie 1943.